"Nu trebuie să crezi tot ceea ce spun oamenii, dar să nu crezi că oamenii spun ceea ce spun fără să aibă un motiv." – Kant
Căutarea eternității ideale a sufletului,reîntruparea în sfera divină a androginului prin iubire în plan material. Dobândirea unității originare prin iubire. “Adam și Eva”, de Liviu Rebreanu a izbutit să îmi stârnească în sfera conștinței mele aceste idei pe care acum am ocazia să le materializez cumva. Voi încerca să joglez cu ele,să le extind și să le comprim până ce își vor dobândi unitatea perfecta de argument.
Cu siguranță,aceasta este o carte ce merită citită în compania unei seri de vară răcoroase și a generoaselor acorduri ale celor de la Pink Floyd pe fundal. Dar asta este doar închipuirea mea ideală a unei lecturi reușite. Fiecare își poate alcătui de aici decorul ideal al satisfacției mentale ce însoțește mereu sfârșitul unei cărți bune. În continuare,dacă respectiva lectură mi-a dat ceva de gândit,mi-aș savura toate ideile la o țigară…
Despre ce,cum,de ce…
Liviu Rebreanu,scriitor predominant realist, își atinge punctul culminant al creației în cadrul acestui roman. Întrebat fiind de-a lungul timpului,care roman al său are întâietate în cadrul preferințelor ,acesta răspunde mereu “Adam și Eva”,privind-o ca pe o “carte a iluziilor eterne”. Geneza cărții,așa cum o descrie autorul se bucură de un caracter mai puțin obișnuit,care își dobândește motivul convingător pentru scrierea unei asemenea opere numai după înțelegerea ei de către cititor. Întâmplarea reală,povestită chiar de autor în cadrul confesiunilor sale,presupune întâlnirea acestuia cu o femeie aparent necunoscută pe strada Lăpușneanu. Caracterul deosebit al întâmplării îl constituie sentimentul de deja-vu dobândit în urma ciocnirii celor două priviri,recunoscându-se reciproc și confirmând întrevederea lor în altă viață. Autorul descrie acel moment asemenea unei vibrații sufletești de moment în care ambele părți au simțit și au cunoscut faptul că se poate să se fi iubit mult în altă viață.Însă,cei doi abandonând la fața locului acel simțământ comun și văzându-și în continuare de viețile lor separate,au deșteptat în mintea autorului ideea metempsihozei. Pornind de la această întâmplare și valorificând ideea ei,firul epic al romanului se construiește în același ritm.Teoria reîncarnării…
Ideea generală și firul de reper ale cărții le constituie motivul reîncarnării și cel al androginului platonician. Fundația cărții propune o teorie interesantă,inspirată probabil din credința budistă sau în orice caz,din credința Orientală.Așa cum atomii sunt alcătuiți din energie în spațiul material,sufletul din sfera divină este alcătuit din două principii,unul negativ și unul pozitiv, transpus în plan material,partea masculină și feminină. În momentul despărițirii celor 2 principii și prăbușirii acestora din planul divin în cel material,scopul lor devine reunirea prin intermediul iubirii în decursul celor 7 reîncarnări la care sunt supuse. La ultima reîncarnare materială,spiritul își dobândește unitatea primordială în spațiul divin prin puterea iubirii. Rezumatul teoriei de mai sus este esențial pentru înțelegerea cărții și pătrunderea sensului său de tot unitar epic. Filosofia pe care se sprijină cartea propune o viziune idealistă asupra lumii și a spiritului,realitatea fiind în mod necesar una și aceeași cu mintea cunoscătoare și observatoare.
Rezumatul și alte lămuriri…
Fiecărei reîncarnări spirituale pentru întregirea cu partea sa feminină îi este alocat câte un capitol,câte un décor și o înlănțuire de fapte. Ca și structură,romanul este alcătuit din 7 capitole,fiind modelat în cadrul unei povestiri în ramă inițiale. Predilecția întregului roman pentru numărul șapte îl ridică la valoarea de motiv,sacralizându-l și atribuindu-i puteri mistice. De aceea îmi permit comparația romanului cu un basm animat de spiritualitate și căutare veșnică a destinului. Însă,cele 7 povestiri diferite ale sufletului reîncarnat sunt legate în firul ce conduce la contopirea acestora în ultima poveste,care este și rama operei. Toma Novac,protagonistul romanului, se îndrăgostește subit de Ileana,o femeie frumoasă văzută pe stradă la brațul unui alt bărbat. Deși cei doi nu s-au cunoscut niciodată,sentimentul încercat de amândoi în urma ciocnirii privirilor arată că într-o altă viață,ei s-au iubit mult. Relatarea celorlalte reîncarnări ale spiritului său sunt prilejluite de amintirile de pe patul de spital, ce cufundă cititorul în prima dintre lumi,purtându-l pe tărâmul Indiei și prezentându-i-l pe Mahavira ucis de săgețile dragostei Navamalikăi. Fiecare dintre întrupări dispune de câte o poveste separată de viața,în care iubirea divină străfulgeră existența protagonistului și îl condamnă la o moarte tragică. Această repetiție a structurii povestirii creează o circularitate a întregii cărți dar ea poate fi interpretată la fel de bine ca fiind plictisitoare. Însă,cititorul se poate lăsa purtat de autenticitatea decorului și a vremurilor evocate de fiecare povestire: Egiptul antic, Roma medievală, Franța revoluționară sau Bucureștiul interbelic,spre exemplu.Povestea sa este încheiată tragic,căci dragostea lui Toma este înfrântă de furia soțului înșelat. Însă, împlinirea ei în plan material,la cea de-a 7a viață a sa îi aduce întregirea spirituală în planul divin. Astfel,moartea nu mai este întruchiparea bestiei temute,ci a unei consolări a suferinței existenței,a unei alinări în numele iubirii.
Iubire și spiritualiate…
Idee de dragoste ce oferă un scop existenței și curmă amărăciunea condiției umane este conturată bine în relatare. Dragostea și divinul se contopesc aici căci numai prin iubire spiritul își dobândește eternitatea. Cunoscându-și în ultima sa întrupare materială perechea feminină,sufletul este pregătit să își recâștige infinitatea inițială.Vedem că apar motive ce se află în antiteză: viața și moartea, spiritul și materia, iubirea și ura, mângâierea dragostei și suferința despărțirii. Relatarea fiecărei reîncarnări a spiritului aduce cu sine imagini noi,culturi noi care se află subordonate conceptului de dragoste tragică. Astfel,cititorul dobândește impresia că dragostea reprezintă un scop în sine al vieții,care nu ține cont de variabilele vremurilor și spațiului. Începem să recunoaștem ușor-ușor imaginea de la începuturile timpurilor în care dragostea primului om, Adam și a primei femei,Eva a reprezentat o întrupare material unică a dragostei divine,care și-a găsit un final dureros. Subliniem astfel universalitatea și nemurirea iubirii.
