Voices inside my head

   

 Can you remember…remember my name? The wind keeps singing to me that the last time you whispered, it got lost in the echo of other voices. That’s probably why it never reached me. I couldn’t hear anyone then,not even myself.

  Now,as look back in time I still don’t know if I should have trusted you from the very beginning. But somehow,I did. And this shook all my demons.

  You were you: all that you ever were and all that you’ll ever be. But I wasn’t me then. I was just a past ray in the summer sky, trying hard to stay under the sun. But I think at some point I really enjoyed it: the thrill of getting burned at any moment or getting to dance in the aching rain produced me the greatest pleasure. I got to know the unknown and so I wasn’t scared anymore: I was captivated. Yeah, captivated by all of your whiskey thrills, cocaine lines, burning ashtrays and guitars. Spicy kissing, tight grabbing, playful wishes, great attitude…and all the things you would like to feel in the great pleasure of a late summer breeze. Who wouldn’t fall for all of these? You weren't the real you in that environment and I wasn't me either. I think I stayed too much in the sun and I got burned. I wasn't used to all of these things. But now I’m just right back from the ashes and I’m burning everything around me,just like you did. My heart was of gold,but you loved like acid.

   And now, my own voice gets lost in the echo of other voices and it can’t reach you. I'm losing you,I'm losing myself. I think it was captured in your smoke circle and never really tried to get out. No one would ever stop to hear our story because no one ever cared. I don’t want to get any more sentimental…it’s not like me,I guess.

   I’m really tired, disappointed and out of energy. But it doesn’t matter. I’ll love you. Always. Time is nothing.

Waste words but speak nicely

 Lacrimi…tigari…melodii nefericite…Nu,astazi nu o sa facem asa. Dauneaza,in primul rand,ce sa-ti mai zic ?! «Fumatul dauneaza grav sanatatii tale si a celor din jur»,asta este emblema tuturor pachetelor. Observ insa ca a aparut si varianta « adaptata » a acestui avertisment : «Iubind persoana gresita dauneaza grav sanatatii tale si nimanui nu-i pasa ». Putina tristete nu a omorat niciodata pe nimeni dar totusi,nu avem nevoie de ea in supradoza. Stim cu totii…da,este tragic,viata noastra este o drama continua.Dar hai sa pastram avertismentul cu tutunul,  parca ar convinge mai multa lume sa se lase de acest viciu (destul de similar cu dragostea *if u know what I mean*).  Cat timp pachetul aproape gol de Kent din buzunarul meu isi cere raspicat drepturile de autor,hai sa ne indreptam atentia catre alt plan. Da draga,astazi te las neterminat.

  Deocamdata, hai sa incercam sa ne abandonam viciile sangeroase si ego-ul nostru mult prea bine hranit de ele.

  Astazi o sa ne ghemuim intr-un fir de ata de cusut si o sa trecem printre buzele fiecarui om care a indraznit vreodata sa rosteasca un cuvant neadevarat…sau neiertator…sau mult prea aspru…poate a zgariat  vreun organ tetracameral…

  Da,este cel mai adevarat :noi,ca fiinte umane sunt dezavantajati in aceasta privinta a comunicarii inter-umane. Noi am fost blestemati sa ne exprimam cel mai bine prin cuvinte. Dar ce poate fi de fapt un cuvant ? Cuvant este si cuvantul « cuvant ». Sa spunem ca un cuvant ar putea fi un ac cu  gamalie.

  Il luam,ii aranjam sistemul de sustinere (aţa) si il catapultam. Cum a nimerit ? « Cu gamalia in sus. »  Ce ? Cine se vaita asa cu pofta ? O persoana a carei « poezie despre vara mea » a fost condamnata de sabia destinului. Nici macar cu un motiv…ci la repezeala. In graba sa insa, acul a strapuns cu un sunet stins de « jalnica idila, frate » centrul poeziei in cauza. Dupa un timp(crede-ti-ma,am stat eu sa urmaresc) rana s-a cicatrizat. Stiti ce a ramas in acel loc ? Un semn acoperit de un strat nou de piele.

  Prima tura :completa. Luam acul din nou,il conectam la ata si il aruncam. Ce sa vezi tu asa ? « Nu vezi nimic,ia-ti ochelari. Acul…uite ceva ascutit acolo » A picat, da, cu gamalia in jos. « Poftim ? Era acul meu preferat,gamalia era si una deosebita,pictata manual,nu alta ». Se pare ca s-a infipt bine in ceva. Nu pot vedea gamalia. Cred ca astupa o groapa in trotuar. Semaforul s-a facut verde. Pe el scrie “Multumesc,acum am incredere in mine”. Pietonii par sa fie profund recunoscatori si miscati,asa ca nu se grabesc in mersul lor.

 Si eu acum in final ma gandeam sa ma joc cu acul meu…insa mi-am dat seama ca sansele gamaliei sunt reduse fata de cele ale acului. Asa ca am luat un mic bob de orez,lunguiet si galbeniu si l-am atasat la capatul gol al acului. Nu este cel mai frumos ac,insa este sigur si sper sa tina.