Amintirile sunt evocate uneori de constiinta. Dar dupa ce sunt capturate in uitare,unde dispar?
Fumul isi intesa usor panza,isi ridica usor la cer valurile in nefiinta si se pierdea precum gandurile fiecaruia. Nu ne mai gaseam cuvintele. Undele de lumina rispite de becul din camera ta se retrageau tot mai mult intuneric si in cele din urma amuteau de tot. Te inecai in bezna.
Acordurile chitarii lui se departau tot mai mult de amintirile mele pana cand fundalul lor se retragea in vid. Ma pierdeam in mintea mea.
Este inevitabil,ar spune multi,cu totii ne indreptam spre o gaura neagra a existentei noastre.
Gandeste-te doar la ceea ce ar putea insemna prezenta ta pe lume in 100 de ani,spre exemplu. Nu spun nu,poate vei lasa in urma amprente care vor ramane in cultura umanitatii sau in viata altor oameni.
Dar acum priveste pe fereastra,deschide-ti mintea. Admira cerul seara de seara. Daca esti priceput,te vei stradui probabil sa reconstruiesti niste constelatii risipite pe bolta. Sau vei incerca pur si simplu sa intelegi miscarile constante ale picaturilor de lumina ale noptii. Indiferent de situatie, sunt sigura ca vom ramane cu totii coplesiti. Da,coplesiti de infinitatea intinsa languros deasupra noastra care ne infioara de atatea ori si ne face sa incercam potentialele sentimente ale unor particule infime si neimportante. In acel moment ne simtim poate mai impliniti ca oricand. In fiecare zi incercam sa realizam cate ceva important si intotdeauna dorim sa avem cat mai mult. E pacat totusi ca nu exista o limita si in dorintele fiintelor umane. Poate asta e doar misiunea religiilor orientale,care propun atingerea unei stari de contopire a sufletului cu infinitul si de eliberare a sufletului de dorintele pamantene. Dar eu totusi nu cred doar in asta.
De multe ori ne intrebam care este sensul vietii noastre,cine suntem noi,ce rol avem in Univers si cum putem exista agatati de un destin haotic,uneori. Ne contemplam retrospectiv existenta de multe ori,ceea ce inseamna ca inca ne folosim in mod util ratiunea. Fie ca vorbim de perspectiva sub specia aeternitatis,fie ca pur si simplu nu ne mai gasim rostul gandindu-ne la infinitatea lumii in care traim,avem capacitatea de a face acest lucru. Atunci cred eu ca ne simtim intr-adevar umani. Si exact aici apare si un paradox. Pe cat de insignifianta ni se pare existenta noastra in acele momente,pe atat de mult acele momente de aduc eliberarea mult cautata de problemele de zi cu zi. Oricat de marete ar parea visele,problemele sau realizarile noastre,ele se inchina in fata unei infinitati desprinse de viata de zi cu zi. Sunt ingenuncheate de promisiunea unei cu totul alte lumi separata de existenta materiala. Insa,pe langa cat de mult discomfort psihologic produce,ea ne aduce o secunda de existenta spirituala infinita. In acel moment rupem o bucatica din neant cu puterea ratiunii. Nu ma pot gandi la altceva mai satisfacator decat intelegerea existentei chiar si pret de o secunda.
In final,nu putem spera la ceva mai mult decat dimensiunea ratiunii umane. Se pare ca ea nu a fost menita sa strapunga infinitatea.
