Limbajul de lemn în zilele noastre

Ţin să precizez încă de la început că în aceste rânduri voi face referire la metode de propagandă,de manipulare şi inducere în eroare utilizate cu succes în cadrul diferitelor perioade istorice; reliefând mai ales importanţa adevărului din spatele comunicării.

“The great enemy of clear language is insincerity. When there is a gap between one’s real and one’s declared aims, one turns as it were instinctively to long words and exhausted idioms, like a cuttlefish spurting out ink.”-George Orwell

 În esenţă,ceea ce vrea nenea Orwell să evidenţieze este situaţia în care adevărul nu se vrea a fi exprimat,limbajul utilizat în comunicare nu va exprima astfel nici o esenţă,ci o va ascunde într-un amalgam de expresii bombastice. Bine-cunoscutul limbaj de lemn folosit în cazul propagandei comuniste pentru a susţine doctrina totalitară reprezintă un exemplu real şi foarte bun. Cuvintele lipsite de conţinut şi expresiile impersonale circulau în cadrul discursurilor politicienilor vremurilor '35-'45 precum şi în presa sau televiziunea aflate sub strânsoarea cenzurei. La ce conduceau toate acestea în final? Mase dezinformate,a căror putere de judecată liberă şi raţională era restrânsă,fără drept de a lua cuvântul, lipsite practic de glas.Atunci când materialul care s-a vrut a fi transmis în interesul conducătorului,fără a menţiona adevărul,acesta nu constituia în sine un mesaj anume,ci doar vorbe menite să ţintească nevoia afectivă a maselor,decât cea intelectuală sau informativă. Cuvinetele îşi pierdeau din putere,comunicarea interpersonală cu scop non-propagandistic devenea un vax. Şi totuşi,observăm că atunci frica de adevăr era justificată,mai ales când tot ce spuneai în mod public legat de regim sau de conducător putea fi folosit împotriva ta.

În opinia mea strict personală,pot compara propaganda şi efectele acesteia de pe vremea comunismului cu fenomenele sociale interpersonale din prezent. Spre exemplu,cel mai evident şi comun fenomen este cel în care doi sau mai mulţi oameni aflati într-un grup comun nu comunică în mod interpersonal,ci ultilizează diverse metode tehnologice pentru a-şi uşura situaţia de comunicare. Sau,mai simplu: se chiorăsc cu orele la un I-phone în loc să vorbească cu omul din faţa lor. Acest fenomen se datorează în mare parte boom-ului tehnologic, care este ultilizat în mod abuziv de către oameni. Da,înţeleg: la început telefonul a fost ultilizat pentru a transmite informaţii de la distanţă,dar atunci când receptorul tău este la numai câţiva centrimeti de tine, de ce ai avea nevoie de alte mijloace?! Mai ales că rigiditatea telefonului cenzurează foarte mult din emoţiile ce pot fi transmise pe viu...

Un alt fenomen modern pe care l-am observat mult mai detaliat este frica de adevăr în cuvinte. De acestă dată este vorba despre comunicarea prin orice mijloc a adevărului. Un caz personal şi concret ar putea fi acela în care o convesaţie este purtată între două persoane fără a transmite nici o informaţie concretă,ci doar cu scopul de a elibera cuvinte şi a întreţine un spaţiu gol în relaţionare.  Aici se remarcă întrebări standard şi răspunsuri asemenea "Şi ce mai zici? Nu prea multe. Tu?" ca aspecte ale unei comunicări aparent amabile şi prietenoase. Cel puţin mie,acest gen de conversaţie mi se pare o pierdere de timp şi cuvinte ce ar putea comunica în schimb adevărul : "Băi frăţică,mă plictiseşti/enervezi. Noi nu  putem avea un subiect comun de discuţie." Nu consider că aceasta situaţie ar merita o auto-cenzurare şi o privare de libertate de cuvânt a unei persoane,în lipsa unui scop profesional sau cel puţin justificat.

Cea de-a doua chestiune interesantă de precizat este împărtăşirea emoţiilor şi a sentimentelor la nivel relaţional. Şi aici şmecheria este şi mai simplă: de ce să îi spui unei persoane "te iubesc" fără să simţi acest lucru?! De ce să îi comunici unei persoane ceea ce ar vrea aceasta să audă,dar fără ca ceea ce îi comunici să fie adevărat pentru tine?! Pentru un scop personal sau în orice fel,egoist,nu mi se pare justificat. În primul rând,privezi persoana respectivă de aflarea unui adevăr şi,în al doilea rând, te privezi şi pe tine însuţi de comunicarea acelui adevăr. Cuvintele cele mai frumoase sunt de cele mai multe ori,cele mai simple şi sincere expresii ale adevărului.

Deci,de ce încă persistă această frică de adevăr în cuvinte? Şi de ce nu putem utiliza cel mai caracteristic instrument de comunicare uman în favoarea noastră la o capacitate maximă? Poate că ar fi trebuit să întreb totuşi de la început câţi dintre noi mai au ca scop ultim adevărul...

Dacă nu mor de dor,e bine

 Ştii cum se plimbă un nebun în sus şi-n jos pe o strada împânzită de oameni,el vorbind totuşi singur,nu? Sper că ai imaginea asta în minte ca să înţelegi cum mă simt eu acum. Mă simt ca şi cum aş striga la toata lumea în jurul meu şi nimeni nu m-ar auzi. Incertitudinea,nesiguranţa,dorul,ura. Doar ele mi-au mai trezit puţină scânteie în suflet zilele astea. Şi nu pot spune că nu le sunt recunoscătoare. Asta pentru că mă determină să revin puţin cu picioarele pe pământ,să îmi dau seama cum şi unde am greşit,să mă desprind puţin de raiul meu. Dar,cum se întâmplă mereu,omul greşeşte,pierde Paradisul, dar încă poartă pe Pământ amintirea lui.

 Iar adevărul e că îmi lipseşte. Îmi lipseşte cu totul şi mereu. Tot trecutul. Mi-a lipsit scrisul zilele astea,aşa că am scris. Mi-a fost dor să citesc poezii,aşa că am citit. Dar ce aş putea să fac daca îmi e dor de sentimente,de moduri de a simţi,de tine,de momente,de emoţii,de părţi din mine? Aş putea oare să mor de dor? Si nici nu mai vreau să îmi amintesc. Uite o chestiuţă interesantă legată de amintirile noastre: printr-un stimul prezent care ne aminteşte de ceva,putem retrăi acel moment din trecut,exact asa cum l-am perceput noi la vremea respectivă. Asta ţine de memoria noastra involuntară şi pentru câteva clipe,putem retrăi în prezent momentul trecut. Ceea ce ne aminteşte mereu că putem să păstrăm doar o mică parte din Paradisul nostru trecut,de care tot încercăm să ne desprindem. Pentru unii,el este Copilăria,Adolescenţa,Anii de liceu sau o Persoană.  Pentru mine e chiar Totul. Şi uneori simt că mi-aş dori să îmi pot retrăi tot trecutul,într-o singură clipă care să dureze mereu. Ştiu,este un clişeu.Dar aproape tot ceea ce gândim şi facem a mai fost făcut,deci tot un clişeu.  Dar,totuşi,cui nu îi este dor de ursuletul lui de pluş al cărui nume nici nu ţi-l mai poţi aminti acum? L-ai iubit la un moment dat. Cui nu îi este dor de după-amiezile leneşe de vară în care te jucai cu prietenii în parc? Te făceau să te simţi liber mereu. Cui nu îi este dor de primul sărut şi de primele emoţii? Îţi făceau pielea  ca de găina atunci. Sau poate îţi e dor de primul fum de ţigară? Şi el te ameţea la un moment dat. Deci,vezi? Mi-e dor de lucruri mărunte pe care nu le mai pot simţi în viitor niciodată. Pentru că ele deja au fost şi probabil că în trecut le e locul.

 Şi poţi să mă consideri nebună,dar tot cred că aşa ar fi cel mai bine: "Nu spuneţi nimănui nimic, niciodată.Dacă o faceţi,o să înceapă să vă fie dor de toţi."

poza:  Adrian Mihai Iana