În esenţă,ceea ce vrea nenea Orwell să evidenţieze este situaţia în care adevărul nu se vrea a fi exprimat,limbajul utilizat în comunicare nu va exprima astfel nici o esenţă,ci o va ascunde într-un amalgam de expresii bombastice. Bine-cunoscutul limbaj de lemn folosit în cazul propagandei comuniste pentru a susţine doctrina totalitară reprezintă un exemplu real şi foarte bun. Cuvintele lipsite de conţinut şi expresiile impersonale circulau în cadrul discursurilor politicienilor vremurilor '35-'45 precum şi în presa sau televiziunea aflate sub strânsoarea cenzurei. La ce conduceau toate acestea în final? Mase dezinformate,a căror putere de judecată liberă şi raţională era restrânsă,fără drept de a lua cuvântul, lipsite practic de glas.Atunci când materialul care s-a vrut a fi transmis în interesul conducătorului,fără a menţiona adevărul,acesta nu constituia în sine un mesaj anume,ci doar vorbe menite să ţintească nevoia afectivă a maselor,decât cea intelectuală sau informativă. Cuvinetele îşi pierdeau din putere,comunicarea interpersonală cu scop non-propagandistic devenea un vax. Şi totuşi,observăm că atunci frica de adevăr era justificată,mai ales când tot ce spuneai în mod public legat de regim sau de conducător putea fi folosit împotriva ta.“The great enemy of clear language is insincerity. When there is a gap between one’s real and one’s declared aims, one turns as it were instinctively to long words and exhausted idioms, like a cuttlefish spurting out ink.”-George Orwell
În opinia mea strict personală,pot compara propaganda şi efectele acesteia de pe vremea comunismului cu fenomenele sociale interpersonale din prezent. Spre exemplu,cel mai evident şi comun fenomen este cel în care doi sau mai mulţi oameni aflati într-un grup comun nu comunică în mod interpersonal,ci ultilizează diverse metode tehnologice pentru a-şi uşura situaţia de comunicare. Sau,mai simplu: se chiorăsc cu orele la un I-phone în loc să vorbească cu omul din faţa lor. Acest fenomen se datorează în mare parte boom-ului tehnologic, care este ultilizat în mod abuziv de către oameni. Da,înţeleg: la început telefonul a fost ultilizat pentru a transmite informaţii de la distanţă,dar atunci când receptorul tău este la numai câţiva centrimeti de tine, de ce ai avea nevoie de alte mijloace?! Mai ales că rigiditatea telefonului cenzurează foarte mult din emoţiile ce pot fi transmise pe viu...
Un alt fenomen modern pe care l-am observat mult mai detaliat este frica de adevăr în cuvinte. De acestă dată este vorba despre comunicarea prin orice mijloc a adevărului. Un caz personal şi concret ar putea fi acela în care o convesaţie este purtată între două persoane fără a transmite nici o informaţie concretă,ci doar cu scopul de a elibera cuvinte şi a întreţine un spaţiu gol în relaţionare. Aici se remarcă întrebări standard şi răspunsuri asemenea "Şi ce mai zici? Nu prea multe. Tu?" ca aspecte ale unei comunicări aparent amabile şi prietenoase. Cel puţin mie,acest gen de conversaţie mi se pare o pierdere de timp şi cuvinte ce ar putea comunica în schimb adevărul : "Băi frăţică,mă plictiseşti/enervezi. Noi nu putem avea un subiect comun de discuţie." Nu consider că aceasta situaţie ar merita o auto-cenzurare şi o privare de libertate de cuvânt a unei persoane,în lipsa unui scop profesional sau cel puţin justificat.
Cea de-a doua chestiune interesantă de precizat este împărtăşirea emoţiilor şi a sentimentelor la nivel relaţional. Şi aici şmecheria este şi mai simplă: de ce să îi spui unei persoane "te iubesc" fără să simţi acest lucru?! De ce să îi comunici unei persoane ceea ce ar vrea aceasta să audă,dar fără ca ceea ce îi comunici să fie adevărat pentru tine?! Pentru un scop personal sau în orice fel,egoist,nu mi se pare justificat. În primul rând,privezi persoana respectivă de aflarea unui adevăr şi,în al doilea rând, te privezi şi pe tine însuţi de comunicarea acelui adevăr. Cuvintele cele mai frumoase sunt de cele mai multe ori,cele mai simple şi sincere expresii ale adevărului.
Deci,de ce încă persistă această frică de adevăr în cuvinte? Şi de ce nu putem utiliza cel mai caracteristic instrument de comunicare uman în favoarea noastră la o capacitate maximă? Poate că ar fi trebuit să întreb totuşi de la început câţi dintre noi mai au ca scop ultim adevărul...

