Voi începe prin a afirma că informația
prezentată în rândurile ce vor urma reprezintă viziunea mea asupra
evenimentelor petrecute în timpul regimului comunist din România. Așadar,
faptele despre care am ales să scriu nu sunt ordonate în mod cronologic sau
sistematizate școlărește, ci sunt îmbibate de subiectivismul meu, perspectiva
mea fiind influențată și de romane din literatura noastră care abordează
această temă. În linii mari, voi discuta următoarele aspecte: Fenomenul Pitești,
represiunea comunistă și romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” de Marin
Preda.
Ideea de a scrie acest articol a fost
inspirată de o expoziție foto-documentară numită „Comunismul în România”, pe
care am vizitat-o zilele trecute la Biblioteca Națională. Respectivul spațiu expozițional
cuprinde panouri ce prezintă într-o manieră grafică principalele evenimente sau
date din perioada 1945-1989, el putând fi vizitat până în luna martie 2017.
Represiunea comunistă s-a desfășurat pe întreg
teritoriul țării, în lagăre și colonii de muncă, închisori, centre de anchetă
ale Securității, aziluri psihiatrice utilizate în scop politic (unde erau trimiși
cei etichetați drept opozanți ai regimului) , precum și locuri de domiciliu
obligatoriu.
Aceasta s-a manifestat în primă fază prin arestări
neașteptate, uneori oamenii fiind scoși afară din casele lor la miezul nopții și
anchetați în centrele Securității. Urma apoi transportarea lor către închisori
sau lagăre de muncă unde aveau parte de un tratament inuman, marcat adesea de
torturi fizice și psihice. Procesele acestora erau puse în scenă pentru a oferi
aparența respectării legii, căci condamnarea lor era știută de la început.
Motivul condamnării era de cele mai multe ori
unul fictiv (spionaj, colaboraționism, trădare de țară), căci legea arestării celor
bănuiți a fi opozanți era formulată într-o manieră vagă, astfel că aproape
orice faptă putea fi condamnată. Anumite
închisori unde aceștia erau trimiși aveau destinații specifice: Jilava, Sighet
(pentru elitele politice), Aiud (legionarii), Pitești (studenții),
Miercurea-Ciuc (femeile), Târgșor (elevii).
Romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”, scris de Marin Preda, este o punere în scenă fictivă a caracteristicilor regimului comunist din România, dacă îl interpretăm din acest punct de vedere. Protagonistul, Victor Petrini, trăiește drama intelectualului condamnat, deposedat de drepturi de către regim, deși nu înfăptuise niciodată acțiuni îndreptate spre înlăturarea regimului. Episodul arestării și anchetării sale de către securiști relevă absurditatea controlului și a represiunii comuniste, amintind de atmosfera „Procesului” lui Kafka. Petrini este arestat pe motivul colaborării cu un fost coleg de facultate în cadrul organizației teroriste Sumanele negre. Dovada acestei acuzații este reprezentată de interpretarea eronată, datorată ambiguității unei fraze dintr-o scrisoare primită de la acel fost coleg, scrisoare ce fusese interceptată de Securitate.
Fenomenul sau experimentul Pitești se referă
la forma de reeducare a deținuților Penitenciarului de la Pitești din perioada
1949-1952. Destinată în principal studenților condamnați pentru aderarea la mișcările
anterioare instaurării regimului (de exemplu, mișcarea legionară), sau pentru
refuzul acceptării ideilor comuniste, această închisoare a fost marcată de utilizarea
în cea mai brutală manieră a reeducării ca tehnică pentru transformarea deținuților
în susținători servili ai regimului. Scopul acestei tehnici era dublu: în
primul rând, obținerea de informații despre alte persoane care au avut acțiuni
sau crezuri anticomuniste, și în al doilea rând, anihilarea personalității deținuților
pentru a-i determina să servească interesele regimului.
Reeducarea presupunea bătăi și torturi constante,
aplicate de gardieni dar și de către colegi de celulă, care erau de fapt
prieteni ai deținutului sau foști colegi de facultate, care fuseseră și ei la rândul
lor torturați și obligați să devină torționari. Deținutul trebuia să renunțe la
convingerile sale, să își denunțe și denigreze familia, profesorii și religia
și să îmbrățișeze de bună-voie ideile comuniste; în caz contrar, el fiind supus
unor torturi fizice și psihice și mai severe, fiind în cele din urmă forțat să
cedeze.
Neputând găsi nici un sprijin, fiind obligat
să inventeze minciuni pe baza cărora să își condamne orice ideal sau sprijin
moral din trecut, extenuat din punct de vedere fizic, deținutul devenea complet
alienat, singura variantă pentru a supraviețui fiind cea de a se alătura celorlalți
torționari, negându-și personalitatea. Evident, foarte mulți deținuți și-au găsit
aici sfârșitul.
Metodele de reeducare și de represiune din
timpul regimului comunist nu își găsesc astăzi nici o justificare etică sau
morală, chiar dacă atunci ar fi avut poate din prisma utilității lor pentru menținerea
regimului la putere.
Ceea ce este important de reținut din
expunerea mea este faptul că trecutul nu ar trebui uitat, ci el ar trebui să servească
drept exemplu: fie drept acțiune avantajoasă, demnă de repetat, fie ca acțiune dăunătoare,
care nu ar mai trebui reluată. În acest caz trecutul ar trebui reținut tocmai
pentru a ne îndemna să nu repetăm aceleași
acțiuni care au adus multă suferință, să ne focalizăm în continuare gândirea și
atenția asupra lor, și poate, chiar să ne schimbăm modul în care reflectăm astăzi
societatea și propria existență.
