"Comunismul în România"- expoziție și motiv de creație

Voi începe prin a afirma că informația prezentată în rândurile ce vor urma reprezintă viziunea mea asupra evenimentelor petrecute în timpul regimului comunist din România. Așadar, faptele despre care am ales să scriu nu sunt ordonate în mod cronologic sau sistematizate școlărește, ci sunt îmbibate de subiectivismul meu, perspectiva mea fiind influențată și de romane din literatura noastră care abordează această temă. În linii mari, voi discuta următoarele aspecte: Fenomenul Pitești, represiunea comunistă și romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” de Marin Preda. 

Ideea de a scrie acest articol a fost inspirată de o expoziție foto-documentară numită „Comunismul în România”, pe care am vizitat-o zilele trecute la Biblioteca Națională. Respectivul spațiu expozițional cuprinde panouri ce prezintă într-o manieră grafică principalele evenimente sau date din perioada 1945-1989, el putând fi vizitat până în luna martie 2017.

Represiunea comunistă s-a desfășurat pe întreg teritoriul țării, în lagăre și colonii de muncă, închisori, centre de anchetă ale Securității, aziluri psihiatrice utilizate în scop politic (unde erau trimiși cei etichetați drept opozanți ai regimului) , precum și locuri de domiciliu obligatoriu.

Aceasta s-a manifestat în primă fază prin arestări neașteptate, uneori oamenii fiind scoși afară din casele lor la miezul nopții și anchetați în centrele Securității. Urma apoi transportarea lor către închisori sau lagăre de muncă unde aveau parte de un tratament inuman, marcat adesea de torturi fizice și psihice. Procesele acestora erau puse în scenă pentru a oferi aparența respectării legii, căci condamnarea lor era știută de la început.

Motivul condamnării era de cele mai multe ori unul fictiv (spionaj, colaboraționism, trădare de țară), căci legea arestării celor bănuiți a fi opozanți era formulată într-o manieră vagă, astfel că aproape orice faptă putea fi condamnată.  Anumite închisori unde aceștia erau trimiși aveau destinații specifice: Jilava, Sighet (pentru elitele politice), Aiud (legionarii), Pitești (studenții), Miercurea-Ciuc (femeile), Târgșor (elevii).

Romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”, scris de Marin Preda, este o punere în scenă fictivă a caracteristicilor regimului comunist din România, dacă îl interpretăm din acest punct de vedere. Protagonistul, Victor Petrini, trăiește drama intelectualului condamnat, deposedat de drepturi de către regim, deși nu înfăptuise niciodată acțiuni îndreptate spre înlăturarea regimului. Episodul arestării și anchetării sale de către securiști relevă absurditatea controlului și a represiunii comuniste, amintind de atmosfera „Procesului” lui Kafka. Petrini este arestat pe motivul colaborării cu un fost coleg de facultate în cadrul organizației teroriste Sumanele negre. Dovada acestei acuzații este reprezentată de interpretarea eronată, datorată ambiguității unei fraze dintr-o scrisoare primită de la acel fost coleg, scrisoare ce fusese interceptată de Securitate.

Fenomenul sau experimentul Pitești se referă la forma de reeducare a deținuților Penitenciarului de la Pitești din perioada 1949-1952. Destinată în principal studenților condamnați pentru aderarea la mișcările anterioare instaurării regimului (de exemplu, mișcarea legionară), sau pentru refuzul acceptării ideilor comuniste, această închisoare a fost marcată de utilizarea în cea mai brutală manieră a reeducării ca tehnică pentru transformarea deținuților în susținători servili ai regimului. Scopul acestei tehnici era dublu: în primul rând, obținerea de informații despre alte persoane care au avut acțiuni sau crezuri anticomuniste, și în al doilea rând, anihilarea personalității deținuților pentru a-i determina să servească interesele regimului.

Reeducarea presupunea bătăi și torturi constante, aplicate de gardieni dar și de către colegi de celulă, care erau de fapt prieteni ai deținutului sau foști colegi de facultate, care fuseseră și ei la rândul lor torturați și obligați să devină torționari. Deținutul trebuia să renunțe la convingerile sale, să își denunțe și denigreze familia, profesorii și religia și să îmbrățișeze de bună-voie ideile comuniste; în caz contrar, el fiind supus unor torturi fizice și psihice și mai severe, fiind în cele din urmă forțat să cedeze. 

Neputând găsi nici un sprijin, fiind obligat să inventeze minciuni pe baza cărora să își condamne orice ideal sau sprijin moral din trecut, extenuat din punct de vedere fizic, deținutul devenea complet alienat, singura variantă pentru a supraviețui fiind cea de a se alătura celorlalți torționari, negându-și personalitatea. Evident, foarte mulți deținuți și-au găsit aici sfârșitul.

Metodele de reeducare și de represiune din timpul regimului comunist nu își găsesc astăzi nici o justificare etică sau morală, chiar dacă atunci ar fi avut poate din prisma utilității lor pentru menținerea regimului la putere.

Ceea ce este important de reținut din expunerea mea este faptul că trecutul nu ar trebui uitat, ci el ar trebui să servească drept exemplu: fie drept acțiune avantajoasă, demnă de repetat, fie ca acțiune dăunătoare, care nu ar mai trebui reluată. În acest caz trecutul ar trebui reținut tocmai pentru a ne îndemna să nu repetăm aceleași acțiuni care au adus multă suferință, să ne focalizăm în continuare gândirea și atenția asupra lor, și poate, chiar să ne schimbăm modul în care reflectăm astăzi societatea și propria existență.