Dar lumea inca uita...

   Tot aici ma aflu,tot pe acolo umblu,tot asta simt si tot ceea ce gandesc scriu. Nu,nu mai e chiar la fel. Incerc mereu sa ma reinventez,sa ma redescopar in realitati externe fiecare mai diferite si bolnave decat altele. E o instrainare,o instrainare de propria persoana ; o abandonare a ceva de care nu pot scapa. Incerc sa descopar franturi din propria fiinta in orice altceva decat in mine ;ma simt straina fata de propria mea persoana.Mi-am devenit o simpla cunostiinta, precum acea persoana care te recunoaste pe strada si iti zambeste,verificandu-si apoi telefonul in speranta ca a primit un mesaj. Simt in mine prea multe contradictii si tensiuni. Atunci cand ele rabufnesc ma pot opri in sfarsit si pot petrece cateva momente privind in trecut. Nu pot spune ca acest fapt imi elibereaza vreo emotie adanca,dar imi readuc in memorie instant lumea mea uitata,cea in care obisnuiam sa ma simt in siguranta. Acea lume pictata in culori pastelate si murdare,tari si vascoase; dominate de acele nuante in care obisnuiam sa traiesc :monotone,tipatoare dar slabe. 
   La contactul iminent cu lumea de care tu apartineai,m-am indragostit ireversibil. Toata agitatia,fumul,pericolul,chitarile,muzica,rock-ul si indrazneala mi-au captat intreaga fiinta intr-o scrumiera pe care o mai folosesc si acum,o viata intr-o dependenta continua. Inca mai cant la chitara,sa stii. Macar corzile chitarii pot vibra si simti acum emotiile mele. Stiu ca nu asta ma satisface. Cantecul meu nu imi mai are acceasi continuitate,tot ceea ce scriu nu mai poseda acceasi emotie ;nu mai transmite nimic. Dar nu as putea renunta la nimic ce inca imi pastreaza alaturi mici farame din fiinta ta si poate si a mea,asa cum obisnuia ea sa-mi fie pe plac. In mediul in care ma invart acum,cautandu-ma, deosebesc prea multa instrainare de sine din partea celorlalti,asa ca am nevoie de ceva care sa ma mentina intregita. Am nevoie de amintiri,de glasuri,de melodii la chitara cantate in zile ploioase si triste,de orice ma face sa ma simt in siguranta. Am nevoie de un parfum,o prima strigare,un prim cantec,un prim moment,un prim sarut, un prim sentiment,o prima minciuna,orice m-ar readuce pe aceeasi linie de plutire cu orizontul in care ma regasesc cel mai mult. Nu stiu daca imi voi putea nega la nesfarsit propriul sine sau fugi din calea sa,dar stiu ca daca ma voi opri acum, voi ceda cu siguranta. Nu am luat niciodata cu mine mai mult decat ceea ce am avut nevoie. Amintirile sunt refugiul meu preferat,nimic mai mult sau mai putin decat ele. Am calatorit cu ele peste tot si nu m-au dezamagit in ceasurile grele niciodata. In ele imi gasesc linistea,ele imi mai striga uneori ecouri ciobite ale fiintei mele. Ele imi omagiaza mereu tot ceea ce am iubit eu vreodata. Modul meu de gandire s-a schimbat drastic si nu cred ca mai pot privi totul la fel vreodata. Inca mai alerg,caut,descopar,pierd,distrug,parasesc si regret.