"Comunismul în România"- expoziție și motiv de creație

Voi începe prin a afirma că informația prezentată în rândurile ce vor urma reprezintă viziunea mea asupra evenimentelor petrecute în timpul regimului comunist din România. Așadar, faptele despre care am ales să scriu nu sunt ordonate în mod cronologic sau sistematizate școlărește, ci sunt îmbibate de subiectivismul meu, perspectiva mea fiind influențată și de romane din literatura noastră care abordează această temă. În linii mari, voi discuta următoarele aspecte: Fenomenul Pitești, represiunea comunistă și romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” de Marin Preda. 

Ideea de a scrie acest articol a fost inspirată de o expoziție foto-documentară numită „Comunismul în România”, pe care am vizitat-o zilele trecute la Biblioteca Națională. Respectivul spațiu expozițional cuprinde panouri ce prezintă într-o manieră grafică principalele evenimente sau date din perioada 1945-1989, el putând fi vizitat până în luna martie 2017.

Represiunea comunistă s-a desfășurat pe întreg teritoriul țării, în lagăre și colonii de muncă, închisori, centre de anchetă ale Securității, aziluri psihiatrice utilizate în scop politic (unde erau trimiși cei etichetați drept opozanți ai regimului) , precum și locuri de domiciliu obligatoriu.

Aceasta s-a manifestat în primă fază prin arestări neașteptate, uneori oamenii fiind scoși afară din casele lor la miezul nopții și anchetați în centrele Securității. Urma apoi transportarea lor către închisori sau lagăre de muncă unde aveau parte de un tratament inuman, marcat adesea de torturi fizice și psihice. Procesele acestora erau puse în scenă pentru a oferi aparența respectării legii, căci condamnarea lor era știută de la început.

Motivul condamnării era de cele mai multe ori unul fictiv (spionaj, colaboraționism, trădare de țară), căci legea arestării celor bănuiți a fi opozanți era formulată într-o manieră vagă, astfel că aproape orice faptă putea fi condamnată.  Anumite închisori unde aceștia erau trimiși aveau destinații specifice: Jilava, Sighet (pentru elitele politice), Aiud (legionarii), Pitești (studenții), Miercurea-Ciuc (femeile), Târgșor (elevii).

Romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”, scris de Marin Preda, este o punere în scenă fictivă a caracteristicilor regimului comunist din România, dacă îl interpretăm din acest punct de vedere. Protagonistul, Victor Petrini, trăiește drama intelectualului condamnat, deposedat de drepturi de către regim, deși nu înfăptuise niciodată acțiuni îndreptate spre înlăturarea regimului. Episodul arestării și anchetării sale de către securiști relevă absurditatea controlului și a represiunii comuniste, amintind de atmosfera „Procesului” lui Kafka. Petrini este arestat pe motivul colaborării cu un fost coleg de facultate în cadrul organizației teroriste Sumanele negre. Dovada acestei acuzații este reprezentată de interpretarea eronată, datorată ambiguității unei fraze dintr-o scrisoare primită de la acel fost coleg, scrisoare ce fusese interceptată de Securitate.

Fenomenul sau experimentul Pitești se referă la forma de reeducare a deținuților Penitenciarului de la Pitești din perioada 1949-1952. Destinată în principal studenților condamnați pentru aderarea la mișcările anterioare instaurării regimului (de exemplu, mișcarea legionară), sau pentru refuzul acceptării ideilor comuniste, această închisoare a fost marcată de utilizarea în cea mai brutală manieră a reeducării ca tehnică pentru transformarea deținuților în susținători servili ai regimului. Scopul acestei tehnici era dublu: în primul rând, obținerea de informații despre alte persoane care au avut acțiuni sau crezuri anticomuniste, și în al doilea rând, anihilarea personalității deținuților pentru a-i determina să servească interesele regimului.

Reeducarea presupunea bătăi și torturi constante, aplicate de gardieni dar și de către colegi de celulă, care erau de fapt prieteni ai deținutului sau foști colegi de facultate, care fuseseră și ei la rândul lor torturați și obligați să devină torționari. Deținutul trebuia să renunțe la convingerile sale, să își denunțe și denigreze familia, profesorii și religia și să îmbrățișeze de bună-voie ideile comuniste; în caz contrar, el fiind supus unor torturi fizice și psihice și mai severe, fiind în cele din urmă forțat să cedeze. 

Neputând găsi nici un sprijin, fiind obligat să inventeze minciuni pe baza cărora să își condamne orice ideal sau sprijin moral din trecut, extenuat din punct de vedere fizic, deținutul devenea complet alienat, singura variantă pentru a supraviețui fiind cea de a se alătura celorlalți torționari, negându-și personalitatea. Evident, foarte mulți deținuți și-au găsit aici sfârșitul.

Metodele de reeducare și de represiune din timpul regimului comunist nu își găsesc astăzi nici o justificare etică sau morală, chiar dacă atunci ar fi avut poate din prisma utilității lor pentru menținerea regimului la putere.

Ceea ce este important de reținut din expunerea mea este faptul că trecutul nu ar trebui uitat, ci el ar trebui să servească drept exemplu: fie drept acțiune avantajoasă, demnă de repetat, fie ca acțiune dăunătoare, care nu ar mai trebui reluată. În acest caz trecutul ar trebui reținut tocmai pentru a ne îndemna să nu repetăm aceleași acțiuni care au adus multă suferință, să ne focalizăm în continuare gândirea și atenția asupra lor, și poate, chiar să ne schimbăm modul în care reflectăm astăzi societatea și propria existență.

Recenzie de carte: "Adam și Eva" de Liviu Rebreanu

"Nu trebuie să crezi tot ceea ce spun oamenii, dar să nu crezi că oamenii spun ceea ce spun fără să aibă un motiv." – Kant

Căutarea eternității ideale a sufletului,reîntruparea în sfera divină a androginului prin iubire în plan material. Dobândirea unității originare prin iubire. “Adam și Eva”, de Liviu Rebreanu a izbutit  să îmi stârnească în sfera conștinței mele  aceste idei pe care acum am ocazia să le materializez cumva. Voi încerca să joglez cu ele,să le extind și să le comprim până  ce își vor dobândi unitatea perfecta de argument.
Cu siguranță,aceasta este o carte ce merită citită în compania unei seri de vară răcoroase  și a generoaselor acorduri ale celor de la Pink Floyd pe fundal. Dar asta este doar închipuirea mea ideală a unei lecturi reușite. Fiecare își poate alcătui de aici decorul ideal al satisfacției mentale ce însoțește mereu  sfârșitul unei cărți bune. În continuare,dacă respectiva lectură mi-a dat ceva de gândit,mi-aș savura toate ideile la o țigară…

Despre ce,cum,de ce…

Liviu Rebreanu,scriitor predominant realist, își atinge punctul culminant al creației în cadrul acestui roman. Întrebat fiind de-a lungul timpului,care roman al său are întâietate în cadrul preferințelor ,acesta răspunde mereu “Adam și Eva”,privind-o ca pe o “carte a iluziilor eterne”. Geneza cărții,așa cum o descrie autorul se bucură de un caracter mai puțin obișnuit,care își dobândește motivul convingător pentru scrierea unei asemenea opere numai după înțelegerea ei de către cititor. Întâmplarea reală,povestită chiar de autor în cadrul confesiunilor sale,presupune întâlnirea acestuia cu o femeie aparent necunoscută pe strada Lăpușneanu. Caracterul deosebit al întâmplării îl constituie sentimentul de deja-vu dobândit în urma ciocnirii celor două priviri,recunoscându-se reciproc și confirmând întrevederea lor în altă viață. Autorul descrie acel moment asemenea unei vibrații sufletești de moment în care ambele părți au simțit și au cunoscut faptul că se poate să se fi iubit mult în altă viață.Însă,cei doi abandonând la fața locului acel simțământ comun și văzându-și în continuare de viețile lor separate,au deșteptat în mintea autorului ideea metempsihozei. Pornind de la această întâmplare și valorificând ideea ei,firul epic al romanului se construiește în același ritm.

Teoria reîncarnării…

Ideea generală și firul de reper ale cărții le constituie motivul reîncarnării și cel al androginului platonician. Fundația cărții propune o teorie interesantă,inspirată probabil din credința budistă sau în orice caz,din credința Orientală.
Așa cum atomii sunt alcătuiți din energie în spațiul material,sufletul din sfera divină este alcătuit din două principii,unul negativ și unul pozitiv, transpus în plan material,partea masculină și feminină. În momentul despărițirii celor 2 principii și prăbușirii acestora din planul divin în cel material,scopul lor devine reunirea prin intermediul iubirii în decursul celor 7 reîncarnări la care sunt supuse. La ultima reîncarnare materială,spiritul își dobândește unitatea primordială în spațiul divin prin puterea iubirii. Rezumatul teoriei de mai sus este esențial pentru înțelegerea cărții și pătrunderea sensului său de tot unitar epic. Filosofia pe care se sprijină cartea propune o viziune idealistă asupra lumii și a spiritului,realitatea fiind în mod necesar una și aceeași cu mintea cunoscătoare și observatoare.

Rezumatul și alte lămuriri…

Fiecărei reîncarnări spirituale pentru întregirea cu partea sa feminină îi este alocat câte un capitol,câte un décor și o înlănțuire de fapte. Ca și structură,romanul este alcătuit din 7 capitole,fiind modelat în cadrul unei povestiri în ramă inițiale. Predilecția întregului roman pentru numărul șapte îl ridică la valoarea de motiv,sacralizându-l și atribuindu-i puteri mistice. De aceea îmi permit comparația romanului cu un basm animat de spiritualitate și căutare veșnică a destinului. Însă,cele 7 povestiri  diferite ale sufletului reîncarnat sunt legate în firul ce conduce la contopirea acestora în ultima poveste,care este și rama operei. Toma Novac,protagonistul romanului, se îndrăgostește subit de Ileana,o femeie frumoasă văzută pe stradă la brațul unui alt bărbat. Deși cei doi nu s-au cunoscut niciodată,sentimentul încercat de amândoi în urma ciocnirii privirilor  arată că într-o altă viață,ei s-au iubit mult. Relatarea celorlalte reîncarnări ale spiritului său sunt prilejluite de amintirile de pe patul de spital, ce cufundă cititorul în prima dintre lumi,purtându-l pe tărâmul Indiei și prezentându-i-l pe Mahavira ucis de săgețile dragostei Navamalikăi. Fiecare dintre întrupări dispune de câte o poveste separată de viața,în care iubirea divină străfulgeră existența protagonistului și îl condamnă la o moarte tragică. Această repetiție a structurii povestirii creează o circularitate a întregii cărți dar ea poate fi interpretată la fel de bine ca fiind plictisitoare. Însă,cititorul se poate lăsa purtat de autenticitatea decorului și a vremurilor evocate de fiecare povestire: Egiptul antic, Roma medievală, Franța revoluționară sau Bucureștiul interbelic,spre exemplu.
 Povestea sa este încheiată tragic,căci dragostea lui Toma este înfrântă de furia soțului înșelat. Însă, împlinirea ei în plan material,la cea de-a 7a viață a sa îi aduce întregirea spirituală în planul divin. Astfel,moartea nu mai este întruchiparea bestiei temute,ci a unei consolări a suferinței existenței,a unei alinări în numele iubirii.

Iubire și spiritualiate…

Idee de dragoste ce oferă un scop existenței și curmă amărăciunea condiției umane este conturată bine în relatare. Dragostea și divinul se contopesc aici căci numai prin iubire spiritul își dobândește eternitatea. Cunoscându-și în ultima sa întrupare materială perechea feminină,sufletul este pregătit să își recâștige infinitatea inițială.
Vedem că apar motive ce se află în antiteză: viața și moartea, spiritul și materia, iubirea și ura, mângâierea dragostei și suferința despărțirii. Relatarea fiecărei reîncarnări a spiritului aduce cu sine imagini noi,culturi noi care se află subordonate conceptului de dragoste tragică. Astfel,cititorul dobândește impresia că dragostea reprezintă un scop în sine al vieții,care nu ține cont de variabilele vremurilor și spațiului. Începem să recunoaștem ușor-ușor imaginea de la începuturile timpurilor în care dragostea primului om, Adam și a primei femei,Eva a reprezentat o întrupare material unică a dragostei divine,care și-a găsit un final dureros. Subliniem astfel universalitatea și nemurirea iubirii.

În loc de încheiere…

Așa cum susțineam și la începutul prezentării,această carte trebuie savurată cum se cuvine și interpretată ca un tot unitar. Întocmai ca iubirea…

Infernul

Nu se cuvine să dezvălui  dinainte numele protagonistului acestei tragice întâmplări. El se va demasca pe parcurs minţii oricui va citi cele de mai jos. Să luăm aminte :

« Când eu n-am fost,nimic n-a fost creat,

ci veşnic tot şi-n veci voi fi durata,

să lase-orice speranţă cine-a-ntrat. »

                           -Dante, « Infernul »

O lumină palidă şi îngheţată începuse să îi deschidă privirea. Era aţintit la pământ şi nu îşi putea privi trupul din care zvâcneau convulsii de durere. Îşi ridică privirea şi căută în jur o formă cunoscută.

Ştia că este înconjurat de materie,dar nimic din ceea ce vedea nu semăna cu nimic din ceea ce îşi amintea din viaţa sa trecută. Particule fluide şi negricioase zburau peste tot în jurul lui iar acea lumină palidă părea un semicerc ce se roteşte deasupra lui. În minte îi apăru imaginea de la începutul Universului :  acea particulă infinit de mică,supraîncărcată cu energie din care au luat fiinţă printr-o explozie fericită tot ceea ce înţelegem noi prin Univers,galaxii şi planete astăzi. Pământul pe care stătea se surpă sub propria sa greutate imediat după acest gând şi îl înghiţi.

În acel moment era conştient că se afla la orizontul unui punct singular al unei găuri negre şi putea simţi cum forţele ei necunoscute îi strivesc atomii sub propria lor greutate. Îşi aminti pe loc că el nu este de acord cu nou apăruta Teorie a Stringurilor. Aşa că se lăsă să cadă tot mai jos,înspre abisul a cărui smoală  îl înghiţi în scurt timp în mod complet. Se văzu în mijlocul unui vid infinit. În dreapta sa se afla Creatorul iar în stânga putu distinge vârful unui munte de gheaţă. Îşi aminti că sfârşitul Universului a fost prezis ca fiind o moarte prin îngheţ,aşadar Moartea îi veghea partea stângă.Nu putea conştientiza apariţia lor,nici propria sa existenţă,însă simţea că toate sunt aşa cum urmează. Creatorul îi indică o nefericită creatură care căzuse din cerul unde se găsea şi el iar acum priveau amândoi cum un întreg Pământ este deschis sub forma unei pâlnii gigantice de către acea creatură. L-a recunoscut deci pe Lucifer în momentul formării Infernului şi putea vedea deja în cealaltă emisferă vârful ascuţit al pâlniei,adică Purgatoriul dantesc.

De cealaltă parte a sa, Moartea îi arată în schimb cum un tânăr pe nume Edip îşi scotea lancea şi reteza gâtul unui bătrân ce dorea să îşi răzbune sclavul ucis de acesta. Edip însă nu ştia că acel bătrân era regele Tebei,şi mai mult,că era tatăl său. Acesta nu ştia nici că imediat după va fi ales rege în locul bătrânului şi se va căsători cu regina,adică mama sa. 

În mod curios,cele două imagini din mintea sa erau de fapt transformări ale celor doua lumi ce i se înfăţişau acestuia,lumi care erau cât se poate de reale şi dintre care acesta trebuia să aleagă. Atunci îşi aminti pe loc că este ateu iar moartea în nici un caz nu îl sperie. În faţa lui apăru o poartă masivă,pe care erau inscripţionate cuvinte într-o italiană veche,indescifrabilă. Un miros puternic şi amar îi învălui simţurile de la primul său pas în acel necunoscut. Era un deşert straniu,străbătut de râuri cu smoală  ce clocoteau sub soarele roşu,ucigător. Privi cerul însă văzu în locul său o pânză de materie incoloră care părea să îşi schimbe forma în doi timpi : prima oară, ea devenea convexă şi în cel de-al doilea timp,concavă. Atunci el şi-a dat seama că este prins în cadrul unui fel de sferă cu mai multe cercuri care se contractă în mod regulat. În timp ce gândea toate acestea,pe lângă el treceau arătări bizare,pe jumătate fantomatice,aliniate şi purtate de acelaşi curent tot înainte. Pe chipurile lor arse,cu pielea scorojită şi înţepată de soarele arzător se citea o durere jalnică, iar freamătul morţii se transforma uneori în urlete ascutiţe printre ei. În acea mulţime a avut impresia că îl recunoaşte pe Allan Poe,apoi pe Freud şi Orwell,aranjaţi în ordine cronologică, mergand uşor,apăsat,cu o teamă necunoscută la fiecare pas. Se întreba dăcă nu se afla chiar în lumea imaginată de Orwell în "1984" când  o clădire uriaşă,cu o arhitectură totalitară şi un afiş cu « The Big Brother is watching you » îi răpi privirea…

Raţiunea întunecată de pulsiunile Sinelui se credea odată că poate conduce la nebunie. Se prăbuşi la pământ,corpul său începând să fie dominat de convulsii violente.

O lumină palidă şi îngheţată începuse să îi deschidă privirea. Era aţintit la pământ şi nu îşi putea privi trupul din care zvâcneau convulsii de durere. Îşi ridică privirea şi căută în jur o formă cunoscută.

Recunoscu atunci pereţii căptuşiţi,de culoare albastră,pe care mucegaiul nu se ferise să le infecteze colţurile, îi reaminti cine este şi unde se află. Amintirea indentităţii sale porni înspre conştiinţa sa în valuri,din momentele copilăriei,ajungând în stadiul său final,prezent. Se simţea legat,imobilizat de o cămaşă de forţă şi privi lustra din tavan ce semăna unui semicerc de lumină. Îşi simţi Eul strivit de realitate,aşa că îşi cufundă din nou raţiunea în visare,imaginându-se din nou că este Dumnezeu, Moartea şi Dante străbătând infernul propriei sale minţi.

Limbajul de lemn în zilele noastre

Ţin să precizez încă de la început că în aceste rânduri voi face referire la metode de propagandă,de manipulare şi inducere în eroare utilizate cu succes în cadrul diferitelor perioade istorice; reliefând mai ales importanţa adevărului din spatele comunicării.

“The great enemy of clear language is insincerity. When there is a gap between one’s real and one’s declared aims, one turns as it were instinctively to long words and exhausted idioms, like a cuttlefish spurting out ink.”-George Orwell

 În esenţă,ceea ce vrea nenea Orwell să evidenţieze este situaţia în care adevărul nu se vrea a fi exprimat,limbajul utilizat în comunicare nu va exprima astfel nici o esenţă,ci o va ascunde într-un amalgam de expresii bombastice. Bine-cunoscutul limbaj de lemn folosit în cazul propagandei comuniste pentru a susţine doctrina totalitară reprezintă un exemplu real şi foarte bun. Cuvintele lipsite de conţinut şi expresiile impersonale circulau în cadrul discursurilor politicienilor vremurilor '35-'45 precum şi în presa sau televiziunea aflate sub strânsoarea cenzurei. La ce conduceau toate acestea în final? Mase dezinformate,a căror putere de judecată liberă şi raţională era restrânsă,fără drept de a lua cuvântul, lipsite practic de glas.Atunci când materialul care s-a vrut a fi transmis în interesul conducătorului,fără a menţiona adevărul,acesta nu constituia în sine un mesaj anume,ci doar vorbe menite să ţintească nevoia afectivă a maselor,decât cea intelectuală sau informativă. Cuvinetele îşi pierdeau din putere,comunicarea interpersonală cu scop non-propagandistic devenea un vax. Şi totuşi,observăm că atunci frica de adevăr era justificată,mai ales când tot ce spuneai în mod public legat de regim sau de conducător putea fi folosit împotriva ta.

În opinia mea strict personală,pot compara propaganda şi efectele acesteia de pe vremea comunismului cu fenomenele sociale interpersonale din prezent. Spre exemplu,cel mai evident şi comun fenomen este cel în care doi sau mai mulţi oameni aflati într-un grup comun nu comunică în mod interpersonal,ci ultilizează diverse metode tehnologice pentru a-şi uşura situaţia de comunicare. Sau,mai simplu: se chiorăsc cu orele la un I-phone în loc să vorbească cu omul din faţa lor. Acest fenomen se datorează în mare parte boom-ului tehnologic, care este ultilizat în mod abuziv de către oameni. Da,înţeleg: la început telefonul a fost ultilizat pentru a transmite informaţii de la distanţă,dar atunci când receptorul tău este la numai câţiva centrimeti de tine, de ce ai avea nevoie de alte mijloace?! Mai ales că rigiditatea telefonului cenzurează foarte mult din emoţiile ce pot fi transmise pe viu...

Un alt fenomen modern pe care l-am observat mult mai detaliat este frica de adevăr în cuvinte. De acestă dată este vorba despre comunicarea prin orice mijloc a adevărului. Un caz personal şi concret ar putea fi acela în care o convesaţie este purtată între două persoane fără a transmite nici o informaţie concretă,ci doar cu scopul de a elibera cuvinte şi a întreţine un spaţiu gol în relaţionare.  Aici se remarcă întrebări standard şi răspunsuri asemenea "Şi ce mai zici? Nu prea multe. Tu?" ca aspecte ale unei comunicări aparent amabile şi prietenoase. Cel puţin mie,acest gen de conversaţie mi se pare o pierdere de timp şi cuvinte ce ar putea comunica în schimb adevărul : "Băi frăţică,mă plictiseşti/enervezi. Noi nu  putem avea un subiect comun de discuţie." Nu consider că aceasta situaţie ar merita o auto-cenzurare şi o privare de libertate de cuvânt a unei persoane,în lipsa unui scop profesional sau cel puţin justificat.

Cea de-a doua chestiune interesantă de precizat este împărtăşirea emoţiilor şi a sentimentelor la nivel relaţional. Şi aici şmecheria este şi mai simplă: de ce să îi spui unei persoane "te iubesc" fără să simţi acest lucru?! De ce să îi comunici unei persoane ceea ce ar vrea aceasta să audă,dar fără ca ceea ce îi comunici să fie adevărat pentru tine?! Pentru un scop personal sau în orice fel,egoist,nu mi se pare justificat. În primul rând,privezi persoana respectivă de aflarea unui adevăr şi,în al doilea rând, te privezi şi pe tine însuţi de comunicarea acelui adevăr. Cuvintele cele mai frumoase sunt de cele mai multe ori,cele mai simple şi sincere expresii ale adevărului.

Deci,de ce încă persistă această frică de adevăr în cuvinte? Şi de ce nu putem utiliza cel mai caracteristic instrument de comunicare uman în favoarea noastră la o capacitate maximă? Poate că ar fi trebuit să întreb totuşi de la început câţi dintre noi mai au ca scop ultim adevărul...

Dacă nu mor de dor,e bine

 Ştii cum se plimbă un nebun în sus şi-n jos pe o strada împânzită de oameni,el vorbind totuşi singur,nu? Sper că ai imaginea asta în minte ca să înţelegi cum mă simt eu acum. Mă simt ca şi cum aş striga la toata lumea în jurul meu şi nimeni nu m-ar auzi. Incertitudinea,nesiguranţa,dorul,ura. Doar ele mi-au mai trezit puţină scânteie în suflet zilele astea. Şi nu pot spune că nu le sunt recunoscătoare. Asta pentru că mă determină să revin puţin cu picioarele pe pământ,să îmi dau seama cum şi unde am greşit,să mă desprind puţin de raiul meu. Dar,cum se întâmplă mereu,omul greşeşte,pierde Paradisul, dar încă poartă pe Pământ amintirea lui.

 Iar adevărul e că îmi lipseşte. Îmi lipseşte cu totul şi mereu. Tot trecutul. Mi-a lipsit scrisul zilele astea,aşa că am scris. Mi-a fost dor să citesc poezii,aşa că am citit. Dar ce aş putea să fac daca îmi e dor de sentimente,de moduri de a simţi,de tine,de momente,de emoţii,de părţi din mine? Aş putea oare să mor de dor? Si nici nu mai vreau să îmi amintesc. Uite o chestiuţă interesantă legată de amintirile noastre: printr-un stimul prezent care ne aminteşte de ceva,putem retrăi acel moment din trecut,exact asa cum l-am perceput noi la vremea respectivă. Asta ţine de memoria noastra involuntară şi pentru câteva clipe,putem retrăi în prezent momentul trecut. Ceea ce ne aminteşte mereu că putem să păstrăm doar o mică parte din Paradisul nostru trecut,de care tot încercăm să ne desprindem. Pentru unii,el este Copilăria,Adolescenţa,Anii de liceu sau o Persoană.  Pentru mine e chiar Totul. Şi uneori simt că mi-aş dori să îmi pot retrăi tot trecutul,într-o singură clipă care să dureze mereu. Ştiu,este un clişeu.Dar aproape tot ceea ce gândim şi facem a mai fost făcut,deci tot un clişeu.  Dar,totuşi,cui nu îi este dor de ursuletul lui de pluş al cărui nume nici nu ţi-l mai poţi aminti acum? L-ai iubit la un moment dat. Cui nu îi este dor de după-amiezile leneşe de vară în care te jucai cu prietenii în parc? Te făceau să te simţi liber mereu. Cui nu îi este dor de primul sărut şi de primele emoţii? Îţi făceau pielea  ca de găina atunci. Sau poate îţi e dor de primul fum de ţigară? Şi el te ameţea la un moment dat. Deci,vezi? Mi-e dor de lucruri mărunte pe care nu le mai pot simţi în viitor niciodată. Pentru că ele deja au fost şi probabil că în trecut le e locul.

 Şi poţi să mă consideri nebună,dar tot cred că aşa ar fi cel mai bine: "Nu spuneţi nimănui nimic, niciodată.Dacă o faceţi,o să înceapă să vă fie dor de toţi."

poza:  Adrian Mihai Iana