„Acum este ora să
ne despărţim, eu ca să mor, voi ca să trăiţi. Care din noi păşeşte spre lucru
mai bun, nimeni nu ştie, fără de numai Zeul.”-Socrate
„Gnothi seauton” sau „Know yourself” înseamnă cunoaştere de
sine,înseamnă introspecţie,înseamnă cercetare a propriului suflet. Conştiinţa de sine este cea mai importantă şi mai
influentă formă de conştiinţă. A-ţi cunoaşte defectele proprii,cât şi calităţile
sau capacitatile tale intelectuale reprezintă o virtute. Având această
capacitate,poţi deveni un om împlinit,un om moral,un om împăcat cu sine şi
deschis către lumea din jur. Imperativul conştiinţei fiecărui om este acela de
a căuta adevărul. Cercetarea,căutarea şi descoperirea sa este necesară,însă nu
suficientă. Pentru a dobândi şi pentru a pătrunde adevărul este nevoie de
înţelegere,răbdare,curiozitate şi cunoaştere. Cunoaştere a lumii şi cunoaştere
de sine. Odată ce ajungi să te descoperi pe tine însuţi,poţi percepe lumea
independent de tine,ca şi gândire. Poţi depăşi nivelul subiectiv de cunoaştere
şi să priveşti lumea în mod obiectiv;să îi pătrunzi adevăratul înţeles. Adevărurile
ultime sau Formele din filosofia lui Platon sunt bazate pe acest tip de
cunoaştere prin puterea raţiunii. Formele
reprezintă esenţa obiectelor lumii observabile prin simţuri. Acestea reprezintă
caracteristica esenţială a unei clase de obiecte,care este aplicabilă tuturor
obiectelor din clasa respectivă,fără de care acele obiecte nu ar mai fi acele
obiecte. Formele sunt independente de
lumea sensibilă,care se află într-o continuă schimbare,ele rămân aceleaşi chiar
dacă unele caracteristici ale obiectelor se schimbă în timp;acestea sunt adevăruri
ale intelectului.
Şi aici voi reveni puţin la cunoaşterea de sine. Pentru a putea
dobândi viziunea acestor forme,trebuie să privim realitatea în mod
obiectiv,prin intermediul raţiunii. Acest fapt înseamnă detaşare de sine iar
cea mai bună cale de a „anihila” ceva este să îl cunoşti în detaliu,ca să ştii
unde să „ataci”. Am demonstrat aici de
ce este importantă cunoaşterea de sine pentru adevăr.
Dar mai vreau să prezint un caz care demonstrează că aceasta
cunoaştere de sine poate ajuta la realizarea binelui comunităţii şi la
„moşirea” adevărului din ceilalţi
oameni.
Socrate a fost un filosof grec(atenian),post-parmenidian. Nu avem
nici o scriere lăsată de acesta,însă Platon,discipolul său, a scris numeroase discursuri
ale lui Socrate. Astăzi vom analiza „Apărarea
lui Socrate”. Socrate a fost condamnat şi dus la tribunal
(Heliaia,tribunalul ateninan,format din 5 mii de oameni printre care 500 de
juraţi) din cauza acuzaţiilor aduse împotriva sa de de către 3 tineri(un
poet,un om politic şi un mestesugar). Principalele acuzaţii aduse lui Socrate
au fost cea de ateism,inventare de zeităţi străine şi corupere a tinerilor cetăţii(sofism).
Sofiştii erau oratori pricepuţi în a convinge lumea că ei au dreptate iar
aceştia învăţau tinerii din cetate arta oratoriei în schimbul banilor plătiţi.
Însă,Socrate nu era un sofist căci acesta căuta să le demonstreze oamenilor că
nu sunt atat de întelepţi pe cât par şi să îi determine să cerceteze mai
profund adevărul. În acel timp,pârâtul trebuia să fie combătut în faţa judecătorilor
prin realizarea unui discurs de către acuzat,susţinerea sa şi încercarea lui de
a convinge şi de a scăpa de pedeapsa. Discursul lui Socrate poate fi împărţit
în 3 părţi: - Apărarea
- Judecarea şi hotărârea pedepsei
- Vorbirea către judecători
În prima parte,Socrate combate
acuzaţiile aduse de către cei 3 tineri prin raţionamente
logice,deductive,reuşind să demonstreze contradicţiile existente în acuzaţiile
aduse lui Socrate şi realitatea prezentă: „Dacă,
pe de altă parte, eu stric tineretul fără de voie, atunci nu este lege după
care să fiu judecat pentru asemenea greşeli făcute fără voie, însă pe cale
particulară — trebuia să mă fi luat şi să mă fi învăţat, şi să-mi fi luminat
mintea.”
În cea de-a doua parte, Socrate
este declarat vinovat la o diferenţă destul de mică de voturi(decizia se
realiza prin voturi libere ale celor 500 de juraţi). Pedeapsa finală hotărâtă
de către judecători a fost însă moartea. În ultima parte, Socrate le
vorbeşte judecătorilor săi,celor care au votat împotriva dar şi pentru el: „De
câte ori n-ar putea cineva în război să scape de moarte aruncând armele şi
întorcându-se cu rugăminţi către vrăjmaşi? Tot astfel în fiecare primejdie sunt
multe mijloace de a te feri de moarte; nu-ţi trebuie decât cutezanţa de a face
sau de a spune orice. În adevăr, atenieni, nu este atât de greu să scapi de
moarte, cât este să fugi de păcat, căci acesta aleargă mai iute ca moartea.”.
Ceea ce este de reţinut din discursul său este înţelepciunea şi
demnitatea sa dovedită prin el. Apărarea acestuia nu este realizată pentru el,pentru
a scăpa de moarte;ci pentru adevăr,pentru a demonstra şi apăra purul adevăr pe
care acesta îl cunoştea în mod suficient. Fiind un iubitor al adevărului
suprem,acesta s-a sacrificat pentru dovedirea lui şi pentru a încuraja oamenii
să îl apere cu preţul vieţii,deoarece acesta este cel mai de preţ pentru
intelectul şi împlinirea de sine a oamenilor. „Adevărul există în fiecare om,trebuie doar să-l ajuţi să iasă la
suprafaţă”.
