Gnothi seauton

„Acum este ora să ne despărţim, eu ca să mor, voi ca să trăiţi. Care din noi păşeşte spre lucru mai bun, nimeni nu ştie, fără de numai Zeul.”-Socrate

„Gnothi seauton” sau „Know yourself” înseamnă cunoaştere de sine,înseamnă introspecţie,înseamnă cercetare a propriului suflet. Conştiinţa  de sine este cea mai importantă şi mai influentă formă de conştiinţă. A-ţi cunoaşte defectele proprii,cât şi calităţile sau capacitatile tale intelectuale reprezintă o virtute. Având această capacitate,poţi deveni un om împlinit,un om moral,un om împăcat cu sine şi deschis către lumea din jur. Imperativul conştiinţei fiecărui om este acela de a căuta adevărul. Cercetarea,căutarea şi descoperirea sa este necesară,însă nu suficientă. Pentru a dobândi şi pentru a pătrunde adevărul este nevoie de înţelegere,răbdare,curiozitate şi cunoaştere. Cunoaştere a lumii şi cunoaştere de sine. Odată ce ajungi să te descoperi pe tine însuţi,poţi percepe lumea independent de tine,ca şi gândire. Poţi depăşi nivelul subiectiv de cunoaştere şi să priveşti lumea în mod obiectiv;să îi pătrunzi adevăratul înţeles. Adevărurile ultime sau Formele din filosofia lui Platon sunt bazate pe acest tip de cunoaştere prin puterea raţiunii. Formele reprezintă esenţa obiectelor lumii observabile prin simţuri. Acestea reprezintă caracteristica esenţială a unei clase de obiecte,care este aplicabilă tuturor obiectelor din clasa respectivă,fără de care acele obiecte nu ar mai fi acele obiecte. Formele sunt independente de lumea sensibilă,care se află într-o continuă schimbare,ele rămân aceleaşi chiar dacă unele caracteristici ale obiectelor se schimbă în timp;acestea sunt adevăruri ale intelectului.

Şi aici voi reveni puţin la cunoaşterea de sine. Pentru a putea dobândi viziunea acestor forme,trebuie să privim realitatea în mod obiectiv,prin intermediul raţiunii. Acest fapt înseamnă detaşare de sine iar cea mai bună cale de a „anihila” ceva este să îl cunoşti în detaliu,ca să ştii unde să „ataci”. Am demonstrat aici de ce este importantă cunoaşterea de sine pentru adevăr.

Dar mai vreau să prezint un caz care demonstrează că aceasta cunoaştere de sine poate ajuta la realizarea binelui comunităţii şi la „moşirea” adevărului din  ceilalţi oameni.

Socrate a fost un filosof grec(atenian),post-parmenidian. Nu avem nici o scriere lăsată de acesta,însă Platon,discipolul său, a scris numeroase discursuri ale lui Socrate. Astăzi vom analiza „Apărarea lui Socrate”. Socrate a fost condamnat şi dus la tribunal (Heliaia,tribunalul ateninan,format din 5 mii de oameni printre care 500 de juraţi) din cauza acuzaţiilor aduse împotriva sa de de către 3 tineri(un poet,un om politic şi un mestesugar). Principalele acuzaţii aduse lui Socrate au fost cea de ateism,inventare de zeităţi străine şi corupere a tinerilor cetăţii(sofism). Sofiştii erau oratori pricepuţi în a convinge lumea că ei au dreptate iar aceştia învăţau tinerii din cetate arta oratoriei în schimbul banilor plătiţi. Însă,Socrate nu era un sofist căci acesta căuta să le demonstreze oamenilor că nu sunt atat de întelepţi pe cât par şi să îi determine să cerceteze mai profund adevărul. În acel timp,pârâtul trebuia să fie combătut în faţa judecătorilor prin realizarea unui discurs de către acuzat,susţinerea sa şi încercarea lui de a convinge şi de a scăpa de pedeapsa. Discursul lui Socrate poate fi împărţit în 3 părţi:

• Apărarea
• Judecarea şi hotărârea pedepsei
• Vorbirea către judecători

În prima parte,Socrate combate acuzaţiile aduse de către cei 3 tineri prin raţionamente logice,deductive,reuşind să demonstreze contradicţiile existente în acuzaţiile aduse lui Socrate şi realitatea prezentă: „Dacă, pe de altă parte, eu stric tineretul fără de voie, atunci nu este lege după care să fiu judecat pentru asemenea greşeli făcute fără voie, însă pe cale particulară — trebuia să mă fi luat şi să mă fi învăţat, şi să-mi fi luminat mintea.”

În cea de-a doua parte, Socrate este declarat vinovat la o diferenţă destul de mică de voturi(decizia se realiza prin voturi libere ale celor 500 de juraţi). Pedeapsa finală hotărâtă de către judecători a fost însă moartea. În ultima parte, Socrate le vorbeşte judecătorilor săi,celor care au votat împotriva dar şi pentru el: „De câte ori n-ar putea cineva în război să scape de moarte aruncând armele şi întorcându-se cu rugăminţi către vrăjmaşi? Tot astfel în fiecare primejdie sunt multe mijloace de a te feri de moarte; nu-ţi trebuie decât cutezanţa de a face sau de a spune orice. În adevăr, atenieni, nu este atât de greu să scapi de moarte, cât este să fugi de păcat, căci acesta aleargă mai iute ca moartea.”.

Ceea ce este de reţinut din discursul său este înţelepciunea şi demnitatea sa dovedită prin el. Apărarea acestuia nu este realizată pentru el,pentru a scăpa de moarte;ci pentru adevăr,pentru a demonstra şi apăra purul adevăr pe care acesta îl cunoştea în mod suficient. Fiind un iubitor al adevărului suprem,acesta s-a sacrificat pentru dovedirea lui şi pentru a încuraja oamenii să îl apere cu preţul vieţii,deoarece acesta este cel mai de preţ pentru intelectul şi împlinirea de sine a oamenilor. „Adevărul există în fiecare om,trebuie doar să-l ajuţi să iasă la suprafaţă”.