Follow your God that failed

"Pe câmp negru,litera A în roşu"- Litera Stacojie-

 Aş dori ca emoţionanta poveste a lui Hester Prynne să îmi servească drept prolog,încununând toate cele ce urmează. Priveşte deci umilul boboc de trandafir al perfecţiunii ce va îndulci la final toate demersurile unui scriitor nepriceput care ştie că are ceva de spus.

 Minte,inima şi trup. Elementele primordiale ale existenţei umane care,la fel ca oricare alt obiect pe care timpul îl poate atinge,este de la început condamnată la moarte şi suferinţă. La fel de firave şi incerte precum picăturile de apă. Drumul lor înapoi spre paradisul ceresc le costă,la fel ca şi pe noi, scurgerea în viaţă şi uscarea într-o masă omogenă şi exactă de mii şi milioane de alte picături. Ele pot fi neînsufleţite la cea mai fină adiere sau pot devasta totul atunci când sunt animate de precipitaţii şi  fulgere. Însă ele nu sunt de sine stătătoare precum cerul şi norii care le-au dat viaţă, picăturile nici măcar nu sunt pure picături. Ele sunt apă. Se regăsesc în substanţa care menţine însăşi viaţa şi care le-a dat viaţă. Se regăsesc mereu individualizate,neobişnuite sau colorate în lume,însa ele sunt apă aflată în desprindere,condamnată la un întreg ciclu de naşteri şi morţi permanente. Apă condamnată la un soi de eternitate primitivă,divizibilă.

Însă,ceea ce este cel mai frumos şi mai deosebit decât orice nu este uman, o constituie suferinţa. Omul este cea mai firavă dintre trestii, însă este o trestie cugetătoare. Dacă Universul ar fi potrivnic sorţii sale,omul ar avea un avantaj,avantaj pe care Universul nu i-l poate lua pentru că doar omul îl cunoaşte. Spunea Blaise Pascal. Gândirea şi faptul de a conştientiza poate permite omului să privească,chiar şi preţ de o clipă,prin caleidoscopul eternităţii spre care aspiră. Suferinţa şi condiţia sa efemeră sunt preţul pe care acesta îl plăteşte pentru avantajul avut în faţa unui Univers etern şi imuabil. Gândul de a ştii că Universul este infinit şi că eşti în viaţă  şi că poţi conştientiza dacă în momentul următor te vei opri din existenţă sau nu este darul  cel mai de preţ. Şi nimeni şi nimic nu ţi-l poate lua.Este singurul tău adevăr suprem. Adevărul şi cunoaşterea supremă stau la baza întregii fiinţări a unei minţi cu adevărat luminate pentru că în această fază
ea conştientizează că ele două sunt de nepătruns pentru un om şi totuşi,pentru ele,ea nu se teme de moarte.Suferinţa este cea care ne poate face să ne simţim cel mai uman. Gândul că scopul vieţii umane este limitat de însăşi faptul că tu exişti şi nu poţi pătrunde locul divin din care ai fost izgonit,de care inconştient îţi este dor şi în care aspiri să te reîntorci.

În final,mă întreb dacă există pe lume ceva mai nobil decât gândul de a fii în cea mai pură forma a sa,desprinsă din divin: condiţia suferinţei umane.

The free pain

 

'Did you ever think that I'd be lonely?
Did you ever think that I needed love?
Did you ever think?'

Even when I'm with you I still feel lonely. Considering this,I would still trade any moment for just another one with you. I don't usually go with the flow,but this time I have no choice. You left me alone,so I had to make myself a way through somehow. I think I reached the point where I do not care anymore who is there for me,it only counts that there is somebody. I still gaze the stars and smoke at 3 A.M. on my balcony. Your memory became pathological to me. It eats me from inside,like an epidemic disease,it burns. It makes me think that nothing and nobody new in my life compares to you. It makes me feel guilty for something that was caused by you. Even though, I would die to see you crawling back to me. I would die to see that you really care,no matter how little,about me. But this is just my wishful thinking. You really just left and never closed that door. I had to lock it up myself,I got the key and I wish I didn't. I wish I would just know how to either lock yourself out forever or how to get you back. But I don't and this is my last shot I'll ever take for you. I cannot care anymore.You left me alone with nothing,so I was free. And I always was this free and most of the times,this feeling kept me alive. Remember me: I'll love you forever,time is nothing. Long live the numb and the restless!

The hint of the century

Pentru ultima oară. 

Pe cine păcălesc...sunt propria victimă preferată,nu cred că ar mai trebui să încerc să neg asta. Nu va fi ultima oară,nici data viitoare nu va fi. Ar trebui să nu îmi mai reprim din gânduri sau dorinţe.Cică nu e bine.

Deci,uite-mă,în una dintre puţinele mele momente în care sunt complet eu,complet vulnerabilă,complet sinceră şi complet secată. Uite cum urăsc eu să fac asta şi mă strîmb ca un copil mic care nu vrea să înghită un medicament scârbos. În general,nu scriu pentru răbufniri interioare,nu îmi hrănesc propriile drame. Pur şi simplu nu e genul meu. Nu,nu îmi place absolut deloc otrava asta de condiţie de existenţă (deşi eu i-aş zice subzistenţă) în care îţi îndopi imaginea cu aureole şi floricele. Şi în definitiv,pentru ce?Ca să apari menţionat acolo jos undeva,în colţ de pagină îndoită laolaltă cu alte nume pe care crezi doar că le cunoşti?Cu unii pe care probabil timpul o să le putrezească diplomele-n dosare sau nopţile prin cluburi?Şi de ce să te strofoci să te faci plăcut când la cea mai mică abatere de la comportamentul standard,eşti arătat cu degetul precum un eretic? Bine că nu mai există Inchiziţie,pot doar să te exileze din cercul de aşa-zişi prieteni. Râd de mine. Nici cînd mă revolt împotriva societăţii nu pot să spun lucrurile direct,fără eufemisme,metafore şi perdele. Dar poate aşa sunt eu.

Mereu adâncită în obsesiile,dramele şi gândurile mele interiorizate. Probabil prea distrasă de ele ca să îmi mai pot crea o aşa-mult-dorită imagine. Deşi nu ar părea,sunt destul de conştientă şi stăpână pe ceea ce sunt. Şi da,acum chiar cred că pot fi orice îmi doresc. Şi nu vreau ceva mare sau spectaculos. Mă vreau doar pe mine. Aşa cum am fost,cum sunt şi cum pot deveni. Dar,mai mult,vreau să fiu liberă. Să mă simt liberă,măcar. Să nu trebuiască să depind de nimeni şi de nimic. Să pot spune ceea ce vreau şi să nu fiu sancţionată din diverse motive pentru opiniile mele. Să nu îmi fie frică sau ruşine de nimic. Să fiu limitată doar de mine nu şi de cei din jur. Să devin tot ceea ce pot fi în modul în care să nu mai am ce să mai reprim din mine.

Pur şi simplu,să stau întinsă pe iarbă,afară,într-o zi de vară şi să mă gândesc că sunt norocoasă că pot privi un cer albastru,că pot respira,că pot gândi şi că pot exista. Şi doar asta să îmi fie de ajuns.
  

Scufiţa Roşie şi Lupul în istorie

A fost odată ca niciodată o fată pe nume Scufiţa Roşie,foarte curioasă şi isteaţă. Ea s-a gândit într-o zi să pornească într-o călătorie în combaterea propagandei şi a manipulării în cursul istoriei. A trecut prin patru perioade : Iluminismul, Marxismul, Nazismul şi Democraţia. A mers ea ce a mers mânată de curaj şi îndemânare,însă la fiecare perioadă câte un Lup înşelător i s-a ivit în faţă…

1. Versiunea clasică a poveştii :

Aceasta este însă originară din Franţa,prima versiune publicată a sa fiind cea a lui Charles Perrault « Le Petit Chaperon Rouge »(1697).

Povestea este cea pe care o ştim cu toţii încă din copilărie:

Scufita Roşie este trimisă cu merinde la bunica,aceasta se întâlneşte pe drumul din pădure cu Lupul care reuşeşte să îi modifice drumul pentru ca acesta să ajungă primul la casa bunicii. Scufiţa Roşie este ademenită de catre Lupul deghizat în bunică,aceasta sfârşind şi ea înghiţită de Lup.

2. Scufiţa Revoluţionară :

În cadrul acestei versiuni,apare continuarea în care vânătorul reuşeşte să le salveze pe bunicuţă şi Scufiţă,Lupul fiind în cele din urmă înfrânt.Aceasta aparţine fraţilor Grimm,« Rotkappchen » (1812).

Apoi, trebuie să avem în vedere şi varianta lui Ludwig Tieck: « Viaţa şi moartea Scufiţei Roşii »(1800). Aici Lupul apare ca un susţinător al cauzei revoluţionare franceze ce ademeneşte poporul vulnerabil în faţa ideilor măreţe (Scufiţa Roşie),fiind în cele din urmă înfrânt de către puterea absolutismului monarhic( Vânătorul).

Morala celor două este simplă : Oricine,datorită creduliăţii şi inocenţei specifice tinereţii,se lasă pradă prea mult ideilor revoluţionare,va sfârşi distrus chiar de acestea.

 3. Scufiţa Roşie şi regimurile totalitare :

Întâi,vom discuta situaţia marxismului :

Povestea aici simbolizează lupta de clasă. Lupul reprezintă astfel opresiunea spirituală şi materială,manifestată în condinţii politice şi sociale nedrepte.Scufiţa Roşie,pe de altă parte,simbolizează opoziţia faţă de clasa exploatatoare.Vânătorul reprezinta forţa utilizată doar pentru înlăturarea opresiunii.

În cadrul adaptării : « Scufiţa Roşie şi lupta de clasă »(gr. « Rotkappchen und der Klasssenkampf ») de Bericht Brandt, morala este destul de clară. Misiunea Scufiţei Roşii la bunica are scopul de a trezi în mintea copiilor prima lor datorie socială : lupta contra duşmanului de clasă.

Mai mergem puţin, iar Scufiţa noastră de la început se va ciocni de Lupul nazismului :

În varianta lui Karl Krauss din 1933, social-democraţia germană este comparată cu o fată naivă ce caută flori în pădure şi care poate spune că a avut noroc atunci când a fost salvată de un vânător din ghearele unui lup fascist.

 4. Scufiţa Roşie şi democraţia:

În versiunea lui H. I. Philips,”Little Red Riding Hood as a Dictator Would Tell It”(1940) avem o versiune americană a poveştii,ce critică totalitarismul:

Întâmplarea are loc într-o perioada Fascistă. Povestea este văzută strict din punctul de vedere al unui Lup-dictator paranoic. El o priveşte pe bunica asemenea unui invadator şi o înghite într-un act de auto-apărare. Apoi,apariţia în scena a Scufiţei este văzută drept intrarea unui agresor,care îi aminteşte de bancherii internaţionali de care acesta se temea. Lupul o înghite pe Scufiţă pentru a se apăra,eliminând astfel un potenţial terorist.

Ultimul lup aparţine unui desen animat din 1942, “Blitz Wolf” ce reprezintă o variaţiune pe tema celor Trei Purceluşi,folosită ca propagandă de război anti-germană.

 Blitz Wolf-desen animat 

Scufiţa Roşie cea isteaţă şi curioasă a înfrânt la final toate poveştile propagandistice realizate pe seama ei şi a revenit împreună cu bunicuţa sa la versiunea iniţială. Şi au trăit fericite până la adânci bătrâneţi în memoria copiilor ca un basm frumos ce ne avertizează să ascultăm de părinţi şi să nu ne încredem în străini.

I cannot put my finger on it now

The child is grown 
The dream is gone
I have become comfortably numb

Pink Floyd şi o ţigară. Până la 12? Mi-am dat seama că nu mai pot simţi nimic înafară de afecte primare,mizerabile şi primitive. În viziunea mea,sentimentele vin şi pleacă în valuri monotone mereu. Mereu aceleaşi. Mereu lungi. Mereu scurte. Niciodată paradoxale. Şi niciodată ale mele. Nici nu ştiu ale cui,de fapt. Ale mării,ale cerului,ale Pământului,ale oricui dar nu şi ale mele. Nu se mai sparg la mal de chitări părăsite,ca vara trecută. Nici nu mai plâng în lacrimi albastre şi calde atunci când le răneşti,ca vara trecută. Nu mai tremură de emoţie atunci când le săruţi,ca vara trecută.
Am aruncat ţigara în valuri. Probabil că dacă şi eu m-aş cunoaşte,acum nu m-aş mai recunoaşte aproape deloc. Alerg prea mult. Alerg din calea valurilor,nu le las să se spargă de mine. Nu le las să mă mai sărute,să mă atingă,să mă emoţioneze în vreun fel. Nu mai vreau să mă mai scald în tine. Vreau să mă simt din nou eu. Am încercat atît de mult să mă îndepărtez de orice încât am ajuns să fiu exact acel motiv de care fug. Am ajuns să fiu prea mult tu fără măcar să fii aici. Însă am ajuns ceea ce mi-am dorit mai mult decât orice şi în sfârşit te am. Adică...mă am.

Până mâine? Nu,n-am idee până când o să continui să mă prefac. Exact. Nu mai pot să mă prefac că sunt fericită,că îmi place ceea ce fac,că nu îmi pasă atunci când sunt rănită. Nu contează cine mă răneşte sau în ce mod. Se simte mereu la fel. Simt vină,frustrare şi milă. Şi nu mă pot preface mereu că nu pot simţi pentru că este un moment perfect. Este un moment în care chiar pot simţi ceva. Şi apoi sugrum sentimentul iarăşi cu mâinile mele.
Dar ştiu că într-un singur lucru nu trebuie să falsez. Mă gîndesc la tine. Atunci când fumez.Atunci când râd.Atunci când mă bucur. Atunci când mă uit în nişte ochi căprui.Atunci când plâng.Atunci când simt.Atunci când nu simt. Atunci când nu vreau. Atunci când sunt cu altcineva. Atunci când îmi pasă că sunt rănită. Şi e mereu patologică treaba asta. Mereu onirică. Mereu ciudată. Mereu când nu ar trebui. Mai toxică decat felul în care fumai.