The hint of the century

Pentru ultima oară. 

Pe cine păcălesc...sunt propria victimă preferată,nu cred că ar mai trebui să încerc să neg asta. Nu va fi ultima oară,nici data viitoare nu va fi. Ar trebui să nu îmi mai reprim din gânduri sau dorinţe.Cică nu e bine.

Deci,uite-mă,în una dintre puţinele mele momente în care sunt complet eu,complet vulnerabilă,complet sinceră şi complet secată. Uite cum urăsc eu să fac asta şi mă strîmb ca un copil mic care nu vrea să înghită un medicament scârbos. În general,nu scriu pentru răbufniri interioare,nu îmi hrănesc propriile drame. Pur şi simplu nu e genul meu. Nu,nu îmi place absolut deloc otrava asta de condiţie de existenţă (deşi eu i-aş zice subzistenţă) în care îţi îndopi imaginea cu aureole şi floricele. Şi în definitiv,pentru ce?Ca să apari menţionat acolo jos undeva,în colţ de pagină îndoită laolaltă cu alte nume pe care crezi doar că le cunoşti?Cu unii pe care probabil timpul o să le putrezească diplomele-n dosare sau nopţile prin cluburi?Şi de ce să te strofoci să te faci plăcut când la cea mai mică abatere de la comportamentul standard,eşti arătat cu degetul precum un eretic? Bine că nu mai există Inchiziţie,pot doar să te exileze din cercul de aşa-zişi prieteni. Râd de mine. Nici cînd mă revolt împotriva societăţii nu pot să spun lucrurile direct,fără eufemisme,metafore şi perdele. Dar poate aşa sunt eu.

Mereu adâncită în obsesiile,dramele şi gândurile mele interiorizate. Probabil prea distrasă de ele ca să îmi mai pot crea o aşa-mult-dorită imagine. Deşi nu ar părea,sunt destul de conştientă şi stăpână pe ceea ce sunt. Şi da,acum chiar cred că pot fi orice îmi doresc. Şi nu vreau ceva mare sau spectaculos. Mă vreau doar pe mine. Aşa cum am fost,cum sunt şi cum pot deveni. Dar,mai mult,vreau să fiu liberă. Să mă simt liberă,măcar. Să nu trebuiască să depind de nimeni şi de nimic. Să pot spune ceea ce vreau şi să nu fiu sancţionată din diverse motive pentru opiniile mele. Să nu îmi fie frică sau ruşine de nimic. Să fiu limitată doar de mine nu şi de cei din jur. Să devin tot ceea ce pot fi în modul în care să nu mai am ce să mai reprim din mine.

Pur şi simplu,să stau întinsă pe iarbă,afară,într-o zi de vară şi să mă gândesc că sunt norocoasă că pot privi un cer albastru,că pot respira,că pot gândi şi că pot exista. Şi doar asta să îmi fie de ajuns.