Recenzie de carte: "Adam și Eva" de Liviu Rebreanu

"Nu trebuie să crezi tot ceea ce spun oamenii, dar să nu crezi că oamenii spun ceea ce spun fără să aibă un motiv." – Kant

Căutarea eternității ideale a sufletului,reîntruparea în sfera divină a androginului prin iubire în plan material. Dobândirea unității originare prin iubire. “Adam și Eva”, de Liviu Rebreanu a izbutit  să îmi stârnească în sfera conștinței mele  aceste idei pe care acum am ocazia să le materializez cumva. Voi încerca să joglez cu ele,să le extind și să le comprim până  ce își vor dobândi unitatea perfecta de argument.
Cu siguranță,aceasta este o carte ce merită citită în compania unei seri de vară răcoroase  și a generoaselor acorduri ale celor de la Pink Floyd pe fundal. Dar asta este doar închipuirea mea ideală a unei lecturi reușite. Fiecare își poate alcătui de aici decorul ideal al satisfacției mentale ce însoțește mereu  sfârșitul unei cărți bune. În continuare,dacă respectiva lectură mi-a dat ceva de gândit,mi-aș savura toate ideile la o țigară…

Despre ce,cum,de ce…

Liviu Rebreanu,scriitor predominant realist, își atinge punctul culminant al creației în cadrul acestui roman. Întrebat fiind de-a lungul timpului,care roman al său are întâietate în cadrul preferințelor ,acesta răspunde mereu “Adam și Eva”,privind-o ca pe o “carte a iluziilor eterne”. Geneza cărții,așa cum o descrie autorul se bucură de un caracter mai puțin obișnuit,care își dobândește motivul convingător pentru scrierea unei asemenea opere numai după înțelegerea ei de către cititor. Întâmplarea reală,povestită chiar de autor în cadrul confesiunilor sale,presupune întâlnirea acestuia cu o femeie aparent necunoscută pe strada Lăpușneanu. Caracterul deosebit al întâmplării îl constituie sentimentul de deja-vu dobândit în urma ciocnirii celor două priviri,recunoscându-se reciproc și confirmând întrevederea lor în altă viață. Autorul descrie acel moment asemenea unei vibrații sufletești de moment în care ambele părți au simțit și au cunoscut faptul că se poate să se fi iubit mult în altă viață.Însă,cei doi abandonând la fața locului acel simțământ comun și văzându-și în continuare de viețile lor separate,au deșteptat în mintea autorului ideea metempsihozei. Pornind de la această întâmplare și valorificând ideea ei,firul epic al romanului se construiește în același ritm.

Teoria reîncarnării…

Ideea generală și firul de reper ale cărții le constituie motivul reîncarnării și cel al androginului platonician. Fundația cărții propune o teorie interesantă,inspirată probabil din credința budistă sau în orice caz,din credința Orientală.
Așa cum atomii sunt alcătuiți din energie în spațiul material,sufletul din sfera divină este alcătuit din două principii,unul negativ și unul pozitiv, transpus în plan material,partea masculină și feminină. În momentul despărițirii celor 2 principii și prăbușirii acestora din planul divin în cel material,scopul lor devine reunirea prin intermediul iubirii în decursul celor 7 reîncarnări la care sunt supuse. La ultima reîncarnare materială,spiritul își dobândește unitatea primordială în spațiul divin prin puterea iubirii. Rezumatul teoriei de mai sus este esențial pentru înțelegerea cărții și pătrunderea sensului său de tot unitar epic. Filosofia pe care se sprijină cartea propune o viziune idealistă asupra lumii și a spiritului,realitatea fiind în mod necesar una și aceeași cu mintea cunoscătoare și observatoare.

Rezumatul și alte lămuriri…

Fiecărei reîncarnări spirituale pentru întregirea cu partea sa feminină îi este alocat câte un capitol,câte un décor și o înlănțuire de fapte. Ca și structură,romanul este alcătuit din 7 capitole,fiind modelat în cadrul unei povestiri în ramă inițiale. Predilecția întregului roman pentru numărul șapte îl ridică la valoarea de motiv,sacralizându-l și atribuindu-i puteri mistice. De aceea îmi permit comparația romanului cu un basm animat de spiritualitate și căutare veșnică a destinului. Însă,cele 7 povestiri  diferite ale sufletului reîncarnat sunt legate în firul ce conduce la contopirea acestora în ultima poveste,care este și rama operei. Toma Novac,protagonistul romanului, se îndrăgostește subit de Ileana,o femeie frumoasă văzută pe stradă la brațul unui alt bărbat. Deși cei doi nu s-au cunoscut niciodată,sentimentul încercat de amândoi în urma ciocnirii privirilor  arată că într-o altă viață,ei s-au iubit mult. Relatarea celorlalte reîncarnări ale spiritului său sunt prilejluite de amintirile de pe patul de spital, ce cufundă cititorul în prima dintre lumi,purtându-l pe tărâmul Indiei și prezentându-i-l pe Mahavira ucis de săgețile dragostei Navamalikăi. Fiecare dintre întrupări dispune de câte o poveste separată de viața,în care iubirea divină străfulgeră existența protagonistului și îl condamnă la o moarte tragică. Această repetiție a structurii povestirii creează o circularitate a întregii cărți dar ea poate fi interpretată la fel de bine ca fiind plictisitoare. Însă,cititorul se poate lăsa purtat de autenticitatea decorului și a vremurilor evocate de fiecare povestire: Egiptul antic, Roma medievală, Franța revoluționară sau Bucureștiul interbelic,spre exemplu.
 Povestea sa este încheiată tragic,căci dragostea lui Toma este înfrântă de furia soțului înșelat. Însă, împlinirea ei în plan material,la cea de-a 7a viață a sa îi aduce întregirea spirituală în planul divin. Astfel,moartea nu mai este întruchiparea bestiei temute,ci a unei consolări a suferinței existenței,a unei alinări în numele iubirii.

Iubire și spiritualiate…

Idee de dragoste ce oferă un scop existenței și curmă amărăciunea condiției umane este conturată bine în relatare. Dragostea și divinul se contopesc aici căci numai prin iubire spiritul își dobândește eternitatea. Cunoscându-și în ultima sa întrupare materială perechea feminină,sufletul este pregătit să își recâștige infinitatea inițială.
Vedem că apar motive ce se află în antiteză: viața și moartea, spiritul și materia, iubirea și ura, mângâierea dragostei și suferința despărțirii. Relatarea fiecărei reîncarnări a spiritului aduce cu sine imagini noi,culturi noi care se află subordonate conceptului de dragoste tragică. Astfel,cititorul dobândește impresia că dragostea reprezintă un scop în sine al vieții,care nu ține cont de variabilele vremurilor și spațiului. Începem să recunoaștem ușor-ușor imaginea de la începuturile timpurilor în care dragostea primului om, Adam și a primei femei,Eva a reprezentat o întrupare material unică a dragostei divine,care și-a găsit un final dureros. Subliniem astfel universalitatea și nemurirea iubirii.

În loc de încheiere…

Așa cum susțineam și la începutul prezentării,această carte trebuie savurată cum se cuvine și interpretată ca un tot unitar. Întocmai ca iubirea…

Infernul

Nu se cuvine să dezvălui  dinainte numele protagonistului acestei tragice întâmplări. El se va demasca pe parcurs minţii oricui va citi cele de mai jos. Să luăm aminte :

« Când eu n-am fost,nimic n-a fost creat,

ci veşnic tot şi-n veci voi fi durata,

să lase-orice speranţă cine-a-ntrat. »

                           -Dante, « Infernul »

O lumină palidă şi îngheţată începuse să îi deschidă privirea. Era aţintit la pământ şi nu îşi putea privi trupul din care zvâcneau convulsii de durere. Îşi ridică privirea şi căută în jur o formă cunoscută.

Ştia că este înconjurat de materie,dar nimic din ceea ce vedea nu semăna cu nimic din ceea ce îşi amintea din viaţa sa trecută. Particule fluide şi negricioase zburau peste tot în jurul lui iar acea lumină palidă părea un semicerc ce se roteşte deasupra lui. În minte îi apăru imaginea de la începutul Universului :  acea particulă infinit de mică,supraîncărcată cu energie din care au luat fiinţă printr-o explozie fericită tot ceea ce înţelegem noi prin Univers,galaxii şi planete astăzi. Pământul pe care stătea se surpă sub propria sa greutate imediat după acest gând şi îl înghiţi.

În acel moment era conştient că se afla la orizontul unui punct singular al unei găuri negre şi putea simţi cum forţele ei necunoscute îi strivesc atomii sub propria lor greutate. Îşi aminti pe loc că el nu este de acord cu nou apăruta Teorie a Stringurilor. Aşa că se lăsă să cadă tot mai jos,înspre abisul a cărui smoală  îl înghiţi în scurt timp în mod complet. Se văzu în mijlocul unui vid infinit. În dreapta sa se afla Creatorul iar în stânga putu distinge vârful unui munte de gheaţă. Îşi aminti că sfârşitul Universului a fost prezis ca fiind o moarte prin îngheţ,aşadar Moartea îi veghea partea stângă.Nu putea conştientiza apariţia lor,nici propria sa existenţă,însă simţea că toate sunt aşa cum urmează. Creatorul îi indică o nefericită creatură care căzuse din cerul unde se găsea şi el iar acum priveau amândoi cum un întreg Pământ este deschis sub forma unei pâlnii gigantice de către acea creatură. L-a recunoscut deci pe Lucifer în momentul formării Infernului şi putea vedea deja în cealaltă emisferă vârful ascuţit al pâlniei,adică Purgatoriul dantesc.

De cealaltă parte a sa, Moartea îi arată în schimb cum un tânăr pe nume Edip îşi scotea lancea şi reteza gâtul unui bătrân ce dorea să îşi răzbune sclavul ucis de acesta. Edip însă nu ştia că acel bătrân era regele Tebei,şi mai mult,că era tatăl său. Acesta nu ştia nici că imediat după va fi ales rege în locul bătrânului şi se va căsători cu regina,adică mama sa. 

În mod curios,cele două imagini din mintea sa erau de fapt transformări ale celor doua lumi ce i se înfăţişau acestuia,lumi care erau cât se poate de reale şi dintre care acesta trebuia să aleagă. Atunci îşi aminti pe loc că este ateu iar moartea în nici un caz nu îl sperie. În faţa lui apăru o poartă masivă,pe care erau inscripţionate cuvinte într-o italiană veche,indescifrabilă. Un miros puternic şi amar îi învălui simţurile de la primul său pas în acel necunoscut. Era un deşert straniu,străbătut de râuri cu smoală  ce clocoteau sub soarele roşu,ucigător. Privi cerul însă văzu în locul său o pânză de materie incoloră care părea să îşi schimbe forma în doi timpi : prima oară, ea devenea convexă şi în cel de-al doilea timp,concavă. Atunci el şi-a dat seama că este prins în cadrul unui fel de sferă cu mai multe cercuri care se contractă în mod regulat. În timp ce gândea toate acestea,pe lângă el treceau arătări bizare,pe jumătate fantomatice,aliniate şi purtate de acelaşi curent tot înainte. Pe chipurile lor arse,cu pielea scorojită şi înţepată de soarele arzător se citea o durere jalnică, iar freamătul morţii se transforma uneori în urlete ascutiţe printre ei. În acea mulţime a avut impresia că îl recunoaşte pe Allan Poe,apoi pe Freud şi Orwell,aranjaţi în ordine cronologică, mergand uşor,apăsat,cu o teamă necunoscută la fiecare pas. Se întreba dăcă nu se afla chiar în lumea imaginată de Orwell în "1984" când  o clădire uriaşă,cu o arhitectură totalitară şi un afiş cu « The Big Brother is watching you » îi răpi privirea…

Raţiunea întunecată de pulsiunile Sinelui se credea odată că poate conduce la nebunie. Se prăbuşi la pământ,corpul său începând să fie dominat de convulsii violente.

O lumină palidă şi îngheţată începuse să îi deschidă privirea. Era aţintit la pământ şi nu îşi putea privi trupul din care zvâcneau convulsii de durere. Îşi ridică privirea şi căută în jur o formă cunoscută.

Recunoscu atunci pereţii căptuşiţi,de culoare albastră,pe care mucegaiul nu se ferise să le infecteze colţurile, îi reaminti cine este şi unde se află. Amintirea indentităţii sale porni înspre conştiinţa sa în valuri,din momentele copilăriei,ajungând în stadiul său final,prezent. Se simţea legat,imobilizat de o cămaşă de forţă şi privi lustra din tavan ce semăna unui semicerc de lumină. Îşi simţi Eul strivit de realitate,aşa că îşi cufundă din nou raţiunea în visare,imaginându-se din nou că este Dumnezeu, Moartea şi Dante străbătând infernul propriei sale minţi.

Limbajul de lemn în zilele noastre

Ţin să precizez încă de la început că în aceste rânduri voi face referire la metode de propagandă,de manipulare şi inducere în eroare utilizate cu succes în cadrul diferitelor perioade istorice; reliefând mai ales importanţa adevărului din spatele comunicării.

“The great enemy of clear language is insincerity. When there is a gap between one’s real and one’s declared aims, one turns as it were instinctively to long words and exhausted idioms, like a cuttlefish spurting out ink.”-George Orwell

 În esenţă,ceea ce vrea nenea Orwell să evidenţieze este situaţia în care adevărul nu se vrea a fi exprimat,limbajul utilizat în comunicare nu va exprima astfel nici o esenţă,ci o va ascunde într-un amalgam de expresii bombastice. Bine-cunoscutul limbaj de lemn folosit în cazul propagandei comuniste pentru a susţine doctrina totalitară reprezintă un exemplu real şi foarte bun. Cuvintele lipsite de conţinut şi expresiile impersonale circulau în cadrul discursurilor politicienilor vremurilor '35-'45 precum şi în presa sau televiziunea aflate sub strânsoarea cenzurei. La ce conduceau toate acestea în final? Mase dezinformate,a căror putere de judecată liberă şi raţională era restrânsă,fără drept de a lua cuvântul, lipsite practic de glas.Atunci când materialul care s-a vrut a fi transmis în interesul conducătorului,fără a menţiona adevărul,acesta nu constituia în sine un mesaj anume,ci doar vorbe menite să ţintească nevoia afectivă a maselor,decât cea intelectuală sau informativă. Cuvinetele îşi pierdeau din putere,comunicarea interpersonală cu scop non-propagandistic devenea un vax. Şi totuşi,observăm că atunci frica de adevăr era justificată,mai ales când tot ce spuneai în mod public legat de regim sau de conducător putea fi folosit împotriva ta.

În opinia mea strict personală,pot compara propaganda şi efectele acesteia de pe vremea comunismului cu fenomenele sociale interpersonale din prezent. Spre exemplu,cel mai evident şi comun fenomen este cel în care doi sau mai mulţi oameni aflati într-un grup comun nu comunică în mod interpersonal,ci ultilizează diverse metode tehnologice pentru a-şi uşura situaţia de comunicare. Sau,mai simplu: se chiorăsc cu orele la un I-phone în loc să vorbească cu omul din faţa lor. Acest fenomen se datorează în mare parte boom-ului tehnologic, care este ultilizat în mod abuziv de către oameni. Da,înţeleg: la început telefonul a fost ultilizat pentru a transmite informaţii de la distanţă,dar atunci când receptorul tău este la numai câţiva centrimeti de tine, de ce ai avea nevoie de alte mijloace?! Mai ales că rigiditatea telefonului cenzurează foarte mult din emoţiile ce pot fi transmise pe viu...

Un alt fenomen modern pe care l-am observat mult mai detaliat este frica de adevăr în cuvinte. De acestă dată este vorba despre comunicarea prin orice mijloc a adevărului. Un caz personal şi concret ar putea fi acela în care o convesaţie este purtată între două persoane fără a transmite nici o informaţie concretă,ci doar cu scopul de a elibera cuvinte şi a întreţine un spaţiu gol în relaţionare.  Aici se remarcă întrebări standard şi răspunsuri asemenea "Şi ce mai zici? Nu prea multe. Tu?" ca aspecte ale unei comunicări aparent amabile şi prietenoase. Cel puţin mie,acest gen de conversaţie mi se pare o pierdere de timp şi cuvinte ce ar putea comunica în schimb adevărul : "Băi frăţică,mă plictiseşti/enervezi. Noi nu  putem avea un subiect comun de discuţie." Nu consider că aceasta situaţie ar merita o auto-cenzurare şi o privare de libertate de cuvânt a unei persoane,în lipsa unui scop profesional sau cel puţin justificat.

Cea de-a doua chestiune interesantă de precizat este împărtăşirea emoţiilor şi a sentimentelor la nivel relaţional. Şi aici şmecheria este şi mai simplă: de ce să îi spui unei persoane "te iubesc" fără să simţi acest lucru?! De ce să îi comunici unei persoane ceea ce ar vrea aceasta să audă,dar fără ca ceea ce îi comunici să fie adevărat pentru tine?! Pentru un scop personal sau în orice fel,egoist,nu mi se pare justificat. În primul rând,privezi persoana respectivă de aflarea unui adevăr şi,în al doilea rând, te privezi şi pe tine însuţi de comunicarea acelui adevăr. Cuvintele cele mai frumoase sunt de cele mai multe ori,cele mai simple şi sincere expresii ale adevărului.

Deci,de ce încă persistă această frică de adevăr în cuvinte? Şi de ce nu putem utiliza cel mai caracteristic instrument de comunicare uman în favoarea noastră la o capacitate maximă? Poate că ar fi trebuit să întreb totuşi de la început câţi dintre noi mai au ca scop ultim adevărul...

Dacă nu mor de dor,e bine

 Ştii cum se plimbă un nebun în sus şi-n jos pe o strada împânzită de oameni,el vorbind totuşi singur,nu? Sper că ai imaginea asta în minte ca să înţelegi cum mă simt eu acum. Mă simt ca şi cum aş striga la toata lumea în jurul meu şi nimeni nu m-ar auzi. Incertitudinea,nesiguranţa,dorul,ura. Doar ele mi-au mai trezit puţină scânteie în suflet zilele astea. Şi nu pot spune că nu le sunt recunoscătoare. Asta pentru că mă determină să revin puţin cu picioarele pe pământ,să îmi dau seama cum şi unde am greşit,să mă desprind puţin de raiul meu. Dar,cum se întâmplă mereu,omul greşeşte,pierde Paradisul, dar încă poartă pe Pământ amintirea lui.

 Iar adevărul e că îmi lipseşte. Îmi lipseşte cu totul şi mereu. Tot trecutul. Mi-a lipsit scrisul zilele astea,aşa că am scris. Mi-a fost dor să citesc poezii,aşa că am citit. Dar ce aş putea să fac daca îmi e dor de sentimente,de moduri de a simţi,de tine,de momente,de emoţii,de părţi din mine? Aş putea oare să mor de dor? Si nici nu mai vreau să îmi amintesc. Uite o chestiuţă interesantă legată de amintirile noastre: printr-un stimul prezent care ne aminteşte de ceva,putem retrăi acel moment din trecut,exact asa cum l-am perceput noi la vremea respectivă. Asta ţine de memoria noastra involuntară şi pentru câteva clipe,putem retrăi în prezent momentul trecut. Ceea ce ne aminteşte mereu că putem să păstrăm doar o mică parte din Paradisul nostru trecut,de care tot încercăm să ne desprindem. Pentru unii,el este Copilăria,Adolescenţa,Anii de liceu sau o Persoană.  Pentru mine e chiar Totul. Şi uneori simt că mi-aş dori să îmi pot retrăi tot trecutul,într-o singură clipă care să dureze mereu. Ştiu,este un clişeu.Dar aproape tot ceea ce gândim şi facem a mai fost făcut,deci tot un clişeu.  Dar,totuşi,cui nu îi este dor de ursuletul lui de pluş al cărui nume nici nu ţi-l mai poţi aminti acum? L-ai iubit la un moment dat. Cui nu îi este dor de după-amiezile leneşe de vară în care te jucai cu prietenii în parc? Te făceau să te simţi liber mereu. Cui nu îi este dor de primul sărut şi de primele emoţii? Îţi făceau pielea  ca de găina atunci. Sau poate îţi e dor de primul fum de ţigară? Şi el te ameţea la un moment dat. Deci,vezi? Mi-e dor de lucruri mărunte pe care nu le mai pot simţi în viitor niciodată. Pentru că ele deja au fost şi probabil că în trecut le e locul.

 Şi poţi să mă consideri nebună,dar tot cred că aşa ar fi cel mai bine: "Nu spuneţi nimănui nimic, niciodată.Dacă o faceţi,o să înceapă să vă fie dor de toţi."

poza:  Adrian Mihai Iana

Follow your God that failed

"Pe câmp negru,litera A în roşu"- Litera Stacojie-

 Aş dori ca emoţionanta poveste a lui Hester Prynne să îmi servească drept prolog,încununând toate cele ce urmează. Priveşte deci umilul boboc de trandafir al perfecţiunii ce va îndulci la final toate demersurile unui scriitor nepriceput care ştie că are ceva de spus.

 Minte,inima şi trup. Elementele primordiale ale existenţei umane care,la fel ca oricare alt obiect pe care timpul îl poate atinge,este de la început condamnată la moarte şi suferinţă. La fel de firave şi incerte precum picăturile de apă. Drumul lor înapoi spre paradisul ceresc le costă,la fel ca şi pe noi, scurgerea în viaţă şi uscarea într-o masă omogenă şi exactă de mii şi milioane de alte picături. Ele pot fi neînsufleţite la cea mai fină adiere sau pot devasta totul atunci când sunt animate de precipitaţii şi  fulgere. Însă ele nu sunt de sine stătătoare precum cerul şi norii care le-au dat viaţă, picăturile nici măcar nu sunt pure picături. Ele sunt apă. Se regăsesc în substanţa care menţine însăşi viaţa şi care le-a dat viaţă. Se regăsesc mereu individualizate,neobişnuite sau colorate în lume,însa ele sunt apă aflată în desprindere,condamnată la un întreg ciclu de naşteri şi morţi permanente. Apă condamnată la un soi de eternitate primitivă,divizibilă.

Însă,ceea ce este cel mai frumos şi mai deosebit decât orice nu este uman, o constituie suferinţa. Omul este cea mai firavă dintre trestii, însă este o trestie cugetătoare. Dacă Universul ar fi potrivnic sorţii sale,omul ar avea un avantaj,avantaj pe care Universul nu i-l poate lua pentru că doar omul îl cunoaşte. Spunea Blaise Pascal. Gândirea şi faptul de a conştientiza poate permite omului să privească,chiar şi preţ de o clipă,prin caleidoscopul eternităţii spre care aspiră. Suferinţa şi condiţia sa efemeră sunt preţul pe care acesta îl plăteşte pentru avantajul avut în faţa unui Univers etern şi imuabil. Gândul de a ştii că Universul este infinit şi că eşti în viaţă  şi că poţi conştientiza dacă în momentul următor te vei opri din existenţă sau nu este darul  cel mai de preţ. Şi nimeni şi nimic nu ţi-l poate lua.Este singurul tău adevăr suprem. Adevărul şi cunoaşterea supremă stau la baza întregii fiinţări a unei minţi cu adevărat luminate pentru că în această fază
ea conştientizează că ele două sunt de nepătruns pentru un om şi totuşi,pentru ele,ea nu se teme de moarte.Suferinţa este cea care ne poate face să ne simţim cel mai uman. Gândul că scopul vieţii umane este limitat de însăşi faptul că tu exişti şi nu poţi pătrunde locul divin din care ai fost izgonit,de care inconştient îţi este dor şi în care aspiri să te reîntorci.

În final,mă întreb dacă există pe lume ceva mai nobil decât gândul de a fii în cea mai pură forma a sa,desprinsă din divin: condiţia suferinţei umane.

The free pain

 

'Did you ever think that I'd be lonely?
Did you ever think that I needed love?
Did you ever think?'

Even when I'm with you I still feel lonely. Considering this,I would still trade any moment for just another one with you. I don't usually go with the flow,but this time I have no choice. You left me alone,so I had to make myself a way through somehow. I think I reached the point where I do not care anymore who is there for me,it only counts that there is somebody. I still gaze the stars and smoke at 3 A.M. on my balcony. Your memory became pathological to me. It eats me from inside,like an epidemic disease,it burns. It makes me think that nothing and nobody new in my life compares to you. It makes me feel guilty for something that was caused by you. Even though, I would die to see you crawling back to me. I would die to see that you really care,no matter how little,about me. But this is just my wishful thinking. You really just left and never closed that door. I had to lock it up myself,I got the key and I wish I didn't. I wish I would just know how to either lock yourself out forever or how to get you back. But I don't and this is my last shot I'll ever take for you. I cannot care anymore.You left me alone with nothing,so I was free. And I always was this free and most of the times,this feeling kept me alive. Remember me: I'll love you forever,time is nothing. Long live the numb and the restless!

The hint of the century

Pentru ultima oară. 

Pe cine păcălesc...sunt propria victimă preferată,nu cred că ar mai trebui să încerc să neg asta. Nu va fi ultima oară,nici data viitoare nu va fi. Ar trebui să nu îmi mai reprim din gânduri sau dorinţe.Cică nu e bine.

Deci,uite-mă,în una dintre puţinele mele momente în care sunt complet eu,complet vulnerabilă,complet sinceră şi complet secată. Uite cum urăsc eu să fac asta şi mă strîmb ca un copil mic care nu vrea să înghită un medicament scârbos. În general,nu scriu pentru răbufniri interioare,nu îmi hrănesc propriile drame. Pur şi simplu nu e genul meu. Nu,nu îmi place absolut deloc otrava asta de condiţie de existenţă (deşi eu i-aş zice subzistenţă) în care îţi îndopi imaginea cu aureole şi floricele. Şi în definitiv,pentru ce?Ca să apari menţionat acolo jos undeva,în colţ de pagină îndoită laolaltă cu alte nume pe care crezi doar că le cunoşti?Cu unii pe care probabil timpul o să le putrezească diplomele-n dosare sau nopţile prin cluburi?Şi de ce să te strofoci să te faci plăcut când la cea mai mică abatere de la comportamentul standard,eşti arătat cu degetul precum un eretic? Bine că nu mai există Inchiziţie,pot doar să te exileze din cercul de aşa-zişi prieteni. Râd de mine. Nici cînd mă revolt împotriva societăţii nu pot să spun lucrurile direct,fără eufemisme,metafore şi perdele. Dar poate aşa sunt eu.

Mereu adâncită în obsesiile,dramele şi gândurile mele interiorizate. Probabil prea distrasă de ele ca să îmi mai pot crea o aşa-mult-dorită imagine. Deşi nu ar părea,sunt destul de conştientă şi stăpână pe ceea ce sunt. Şi da,acum chiar cred că pot fi orice îmi doresc. Şi nu vreau ceva mare sau spectaculos. Mă vreau doar pe mine. Aşa cum am fost,cum sunt şi cum pot deveni. Dar,mai mult,vreau să fiu liberă. Să mă simt liberă,măcar. Să nu trebuiască să depind de nimeni şi de nimic. Să pot spune ceea ce vreau şi să nu fiu sancţionată din diverse motive pentru opiniile mele. Să nu îmi fie frică sau ruşine de nimic. Să fiu limitată doar de mine nu şi de cei din jur. Să devin tot ceea ce pot fi în modul în care să nu mai am ce să mai reprim din mine.

Pur şi simplu,să stau întinsă pe iarbă,afară,într-o zi de vară şi să mă gândesc că sunt norocoasă că pot privi un cer albastru,că pot respira,că pot gândi şi că pot exista. Şi doar asta să îmi fie de ajuns.
  

Scufiţa Roşie şi Lupul în istorie

A fost odată ca niciodată o fată pe nume Scufiţa Roşie,foarte curioasă şi isteaţă. Ea s-a gândit într-o zi să pornească într-o călătorie în combaterea propagandei şi a manipulării în cursul istoriei. A trecut prin patru perioade : Iluminismul, Marxismul, Nazismul şi Democraţia. A mers ea ce a mers mânată de curaj şi îndemânare,însă la fiecare perioadă câte un Lup înşelător i s-a ivit în faţă…

1. Versiunea clasică a poveştii :

Aceasta este însă originară din Franţa,prima versiune publicată a sa fiind cea a lui Charles Perrault « Le Petit Chaperon Rouge »(1697).

Povestea este cea pe care o ştim cu toţii încă din copilărie:

Scufita Roşie este trimisă cu merinde la bunica,aceasta se întâlneşte pe drumul din pădure cu Lupul care reuşeşte să îi modifice drumul pentru ca acesta să ajungă primul la casa bunicii. Scufiţa Roşie este ademenită de catre Lupul deghizat în bunică,aceasta sfârşind şi ea înghiţită de Lup.

2. Scufiţa Revoluţionară :

În cadrul acestei versiuni,apare continuarea în care vânătorul reuşeşte să le salveze pe bunicuţă şi Scufiţă,Lupul fiind în cele din urmă înfrânt.Aceasta aparţine fraţilor Grimm,« Rotkappchen » (1812).

Apoi, trebuie să avem în vedere şi varianta lui Ludwig Tieck: « Viaţa şi moartea Scufiţei Roşii »(1800). Aici Lupul apare ca un susţinător al cauzei revoluţionare franceze ce ademeneşte poporul vulnerabil în faţa ideilor măreţe (Scufiţa Roşie),fiind în cele din urmă înfrânt de către puterea absolutismului monarhic( Vânătorul).

Morala celor două este simplă : Oricine,datorită creduliăţii şi inocenţei specifice tinereţii,se lasă pradă prea mult ideilor revoluţionare,va sfârşi distrus chiar de acestea.

 3. Scufiţa Roşie şi regimurile totalitare :

Întâi,vom discuta situaţia marxismului :

Povestea aici simbolizează lupta de clasă. Lupul reprezintă astfel opresiunea spirituală şi materială,manifestată în condinţii politice şi sociale nedrepte.Scufiţa Roşie,pe de altă parte,simbolizează opoziţia faţă de clasa exploatatoare.Vânătorul reprezinta forţa utilizată doar pentru înlăturarea opresiunii.

În cadrul adaptării : « Scufiţa Roşie şi lupta de clasă »(gr. « Rotkappchen und der Klasssenkampf ») de Bericht Brandt, morala este destul de clară. Misiunea Scufiţei Roşii la bunica are scopul de a trezi în mintea copiilor prima lor datorie socială : lupta contra duşmanului de clasă.

Mai mergem puţin, iar Scufiţa noastră de la început se va ciocni de Lupul nazismului :

În varianta lui Karl Krauss din 1933, social-democraţia germană este comparată cu o fată naivă ce caută flori în pădure şi care poate spune că a avut noroc atunci când a fost salvată de un vânător din ghearele unui lup fascist.

 4. Scufiţa Roşie şi democraţia:

În versiunea lui H. I. Philips,”Little Red Riding Hood as a Dictator Would Tell It”(1940) avem o versiune americană a poveştii,ce critică totalitarismul:

Întâmplarea are loc într-o perioada Fascistă. Povestea este văzută strict din punctul de vedere al unui Lup-dictator paranoic. El o priveşte pe bunica asemenea unui invadator şi o înghite într-un act de auto-apărare. Apoi,apariţia în scena a Scufiţei este văzută drept intrarea unui agresor,care îi aminteşte de bancherii internaţionali de care acesta se temea. Lupul o înghite pe Scufiţă pentru a se apăra,eliminând astfel un potenţial terorist.

Ultimul lup aparţine unui desen animat din 1942, “Blitz Wolf” ce reprezintă o variaţiune pe tema celor Trei Purceluşi,folosită ca propagandă de război anti-germană.

 Blitz Wolf-desen animat 

Scufiţa Roşie cea isteaţă şi curioasă a înfrânt la final toate poveştile propagandistice realizate pe seama ei şi a revenit împreună cu bunicuţa sa la versiunea iniţială. Şi au trăit fericite până la adânci bătrâneţi în memoria copiilor ca un basm frumos ce ne avertizează să ascultăm de părinţi şi să nu ne încredem în străini.

I cannot put my finger on it now

The child is grown 
The dream is gone
I have become comfortably numb

Pink Floyd şi o ţigară. Până la 12? Mi-am dat seama că nu mai pot simţi nimic înafară de afecte primare,mizerabile şi primitive. În viziunea mea,sentimentele vin şi pleacă în valuri monotone mereu. Mereu aceleaşi. Mereu lungi. Mereu scurte. Niciodată paradoxale. Şi niciodată ale mele. Nici nu ştiu ale cui,de fapt. Ale mării,ale cerului,ale Pământului,ale oricui dar nu şi ale mele. Nu se mai sparg la mal de chitări părăsite,ca vara trecută. Nici nu mai plâng în lacrimi albastre şi calde atunci când le răneşti,ca vara trecută. Nu mai tremură de emoţie atunci când le săruţi,ca vara trecută.
Am aruncat ţigara în valuri. Probabil că dacă şi eu m-aş cunoaşte,acum nu m-aş mai recunoaşte aproape deloc. Alerg prea mult. Alerg din calea valurilor,nu le las să se spargă de mine. Nu le las să mă mai sărute,să mă atingă,să mă emoţioneze în vreun fel. Nu mai vreau să mă mai scald în tine. Vreau să mă simt din nou eu. Am încercat atît de mult să mă îndepărtez de orice încât am ajuns să fiu exact acel motiv de care fug. Am ajuns să fiu prea mult tu fără măcar să fii aici. Însă am ajuns ceea ce mi-am dorit mai mult decât orice şi în sfârşit te am. Adică...mă am.

Până mâine? Nu,n-am idee până când o să continui să mă prefac. Exact. Nu mai pot să mă prefac că sunt fericită,că îmi place ceea ce fac,că nu îmi pasă atunci când sunt rănită. Nu contează cine mă răneşte sau în ce mod. Se simte mereu la fel. Simt vină,frustrare şi milă. Şi nu mă pot preface mereu că nu pot simţi pentru că este un moment perfect. Este un moment în care chiar pot simţi ceva. Şi apoi sugrum sentimentul iarăşi cu mâinile mele.
Dar ştiu că într-un singur lucru nu trebuie să falsez. Mă gîndesc la tine. Atunci când fumez.Atunci când râd.Atunci când mă bucur. Atunci când mă uit în nişte ochi căprui.Atunci când plâng.Atunci când simt.Atunci când nu simt. Atunci când nu vreau. Atunci când sunt cu altcineva. Atunci când îmi pasă că sunt rănită. Şi e mereu patologică treaba asta. Mereu onirică. Mereu ciudată. Mereu când nu ar trebui. Mai toxică decat felul în care fumai.

Gnothi seauton

„Acum este ora să ne despărţim, eu ca să mor, voi ca să trăiţi. Care din noi păşeşte spre lucru mai bun, nimeni nu ştie, fără de numai Zeul.”-Socrate

„Gnothi seauton” sau „Know yourself” înseamnă cunoaştere de sine,înseamnă introspecţie,înseamnă cercetare a propriului suflet. Conştiinţa  de sine este cea mai importantă şi mai influentă formă de conştiinţă. A-ţi cunoaşte defectele proprii,cât şi calităţile sau capacitatile tale intelectuale reprezintă o virtute. Având această capacitate,poţi deveni un om împlinit,un om moral,un om împăcat cu sine şi deschis către lumea din jur. Imperativul conştiinţei fiecărui om este acela de a căuta adevărul. Cercetarea,căutarea şi descoperirea sa este necesară,însă nu suficientă. Pentru a dobândi şi pentru a pătrunde adevărul este nevoie de înţelegere,răbdare,curiozitate şi cunoaştere. Cunoaştere a lumii şi cunoaştere de sine. Odată ce ajungi să te descoperi pe tine însuţi,poţi percepe lumea independent de tine,ca şi gândire. Poţi depăşi nivelul subiectiv de cunoaştere şi să priveşti lumea în mod obiectiv;să îi pătrunzi adevăratul înţeles. Adevărurile ultime sau Formele din filosofia lui Platon sunt bazate pe acest tip de cunoaştere prin puterea raţiunii. Formele reprezintă esenţa obiectelor lumii observabile prin simţuri. Acestea reprezintă caracteristica esenţială a unei clase de obiecte,care este aplicabilă tuturor obiectelor din clasa respectivă,fără de care acele obiecte nu ar mai fi acele obiecte. Formele sunt independente de lumea sensibilă,care se află într-o continuă schimbare,ele rămân aceleaşi chiar dacă unele caracteristici ale obiectelor se schimbă în timp;acestea sunt adevăruri ale intelectului.

Şi aici voi reveni puţin la cunoaşterea de sine. Pentru a putea dobândi viziunea acestor forme,trebuie să privim realitatea în mod obiectiv,prin intermediul raţiunii. Acest fapt înseamnă detaşare de sine iar cea mai bună cale de a „anihila” ceva este să îl cunoşti în detaliu,ca să ştii unde să „ataci”. Am demonstrat aici de ce este importantă cunoaşterea de sine pentru adevăr.

Dar mai vreau să prezint un caz care demonstrează că aceasta cunoaştere de sine poate ajuta la realizarea binelui comunităţii şi la „moşirea” adevărului din  ceilalţi oameni.

Socrate a fost un filosof grec(atenian),post-parmenidian. Nu avem nici o scriere lăsată de acesta,însă Platon,discipolul său, a scris numeroase discursuri ale lui Socrate. Astăzi vom analiza „Apărarea lui Socrate”. Socrate a fost condamnat şi dus la tribunal (Heliaia,tribunalul ateninan,format din 5 mii de oameni printre care 500 de juraţi) din cauza acuzaţiilor aduse împotriva sa de de către 3 tineri(un poet,un om politic şi un mestesugar). Principalele acuzaţii aduse lui Socrate au fost cea de ateism,inventare de zeităţi străine şi corupere a tinerilor cetăţii(sofism). Sofiştii erau oratori pricepuţi în a convinge lumea că ei au dreptate iar aceştia învăţau tinerii din cetate arta oratoriei în schimbul banilor plătiţi. Însă,Socrate nu era un sofist căci acesta căuta să le demonstreze oamenilor că nu sunt atat de întelepţi pe cât par şi să îi determine să cerceteze mai profund adevărul. În acel timp,pârâtul trebuia să fie combătut în faţa judecătorilor prin realizarea unui discurs de către acuzat,susţinerea sa şi încercarea lui de a convinge şi de a scăpa de pedeapsa. Discursul lui Socrate poate fi împărţit în 3 părţi:

• Apărarea
• Judecarea şi hotărârea pedepsei
• Vorbirea către judecători

În prima parte,Socrate combate acuzaţiile aduse de către cei 3 tineri prin raţionamente logice,deductive,reuşind să demonstreze contradicţiile existente în acuzaţiile aduse lui Socrate şi realitatea prezentă: „Dacă, pe de altă parte, eu stric tineretul fără de voie, atunci nu este lege după care să fiu judecat pentru asemenea greşeli făcute fără voie, însă pe cale particulară — trebuia să mă fi luat şi să mă fi învăţat, şi să-mi fi luminat mintea.”

În cea de-a doua parte, Socrate este declarat vinovat la o diferenţă destul de mică de voturi(decizia se realiza prin voturi libere ale celor 500 de juraţi). Pedeapsa finală hotărâtă de către judecători a fost însă moartea. În ultima parte, Socrate le vorbeşte judecătorilor săi,celor care au votat împotriva dar şi pentru el: „De câte ori n-ar putea cineva în război să scape de moarte aruncând armele şi întorcându-se cu rugăminţi către vrăjmaşi? Tot astfel în fiecare primejdie sunt multe mijloace de a te feri de moarte; nu-ţi trebuie decât cutezanţa de a face sau de a spune orice. În adevăr, atenieni, nu este atât de greu să scapi de moarte, cât este să fugi de păcat, căci acesta aleargă mai iute ca moartea.”.

Ceea ce este de reţinut din discursul său este înţelepciunea şi demnitatea sa dovedită prin el. Apărarea acestuia nu este realizată pentru el,pentru a scăpa de moarte;ci pentru adevăr,pentru a demonstra şi apăra purul adevăr pe care acesta îl cunoştea în mod suficient. Fiind un iubitor al adevărului suprem,acesta s-a sacrificat pentru dovedirea lui şi pentru a încuraja oamenii să îl apere cu preţul vieţii,deoarece acesta este cel mai de preţ pentru intelectul şi împlinirea de sine a oamenilor. „Adevărul există în fiecare om,trebuie doar să-l ajuţi să iasă la suprafaţă”.

My reality,your illusion

Un ultim exercitiu de imaginatie. Vom avea nevoie de ac,ata,foarfeca,creativitate si stapanire de sine. Prima data,te rog sa iti eliberezi mintea. Sa nu te mai gandesti la nimic.Inchide ochii si doar imagineaza-ti. 

Ia foarfeca si decupeaza o hartie in forma de cerc. Astazi iti voi povesti cate ceva despre iluzii. Orice poate fi de fapt o iluzie. Existenta noastra si conditia umana sunt unele efemere,ce au fost menite sa piara si sa renasca la infinit din aceeasi materie primordiala;nu sa dureze spatial si temporal la infinit. Ci pur si simplu...sa existe in discontinuitate impreuna.

Spre exemplu,din dorinta de a transcede infinitatea si realul concret,omul tinde sa isi imagineze fapte sau sa distorsioneze realitatea.Si mai concret,incearca sa iti amintesti ultima oara cand ai avut parte de un moment cu adevarat special. In general,amintirile frumoase contin o nota puternica de afectivitate. Emotiile si sentimentele investite in semnificatia respectivului episod tind sa invaluie amintirea acelor momente intr-un val mult prea fabulos.Tinzi  sa iti indepartezi amintirile de realitate si sa le apropii de tine. Nu le vei putea poseda,ele nu iti apartin tie. Ci doar ceea ce simti prin ele,emotiile transmise de retrairea lor mintala iti apartin.Deci,iti poti crea propriile iluzii.Si aici poti utiliza stapanirea de sine ca leac si medicament preventiv.

Gandeste-te ca poti trai o iluzie. Te poti retrage in tine insuti atat de mult incat tu devii propria ta inchisoare. O inchisoare a alienarii,rece,solitara,impanzita de gratiile nesigurantei sau fricii ce nu permit evadarea. Devii propriul tau centru de gravitatie al universului si iti desprinzi ramurile de orice lume reala externa. Este acel moment in care poti spune ca ai trait in minciuna,ca ai trait o iluzie. Mai mult,poti iubi o iluzie. Si lasa-ma acum sa-ti explic. La fiecare persoana pe care o intalnesti,poti iubi un lucru dintre urmatoarele doua: lucruri care le iubesti la tine insuti sau lucrurile care tie iti lipsesc ca si persoana. Si de aici ar trebui sa te cauti pe tine insuti,sa te intregesti,sa iti cosi franturile din tine pierdute si apoi sa iubesti. Atunci cand iubesti pe cineva,il iubesti ca o persoana intreaga,ca un tot unitar unic in care ii oferi sansa propriului tau eu de a se regasi,de a se auto-evalua. Si il iubesti asa cum e. In alt mod,poti risca sa creezi o iluzie dintr-o persoana reala. In alt mod,poti risca sa nu ii iubesti defectele. Poti risca sa nu il iubesti pe el,ca persoana. Si poti risca sa iubesti doar o iluzie.

La final,te voi ruga sa intepi intr-un punct cercul decupat la inceput si sa treci ata prin el.Nu,poveste mea despre iluzii va ramane deschisa. Te voi lasa pe tine sa o continui si cu alte situatii. Acum,ia cercul si arunca-l in aer. Fa-l sa zboare si povesteste-le tuturor ca a zburat. Eu voi da de stire ca pur si simplu,cercul s-a prabusit din prima. Acum am mentionat si faptul ca puterea iluziilor ii poate afecta si pe altii,nu doar pe tine.

Read smoke kiss

'And when we walk down the street 
The wind sings our name in rebel songs 
The sounds of the night should make us anxious 
But it's much too late when the fear is gone'

Ţigări,pasiuni,săruturi,ură,grotesc,iubire,nepăsare,paradox,dualitate şi Megadeth. Totul glazurat cu o carte bună. Distopiile politice,preferatele mele. Întotdeauna o carte bună face diferenţa dintre o iubire eşuată şi una împlinită. Foarte simplu: atunci când iubeşti nu mai simţi nevoia de a te cufunda în vieţile imaginate de alţii,eşti mult mai concentrat pe firul tău epic. Însă până şi povestea ta,a mea şi a tuturor are un punct culminant(sau un climax, cum îmi place să-l numesc eu) urmat în mod inevitabil de un sfârşit. Şi aici voi ajunge la ţigări. Numai Dunhill negru. Prin ele vei deosebi cel mai uşor un vis rătăcitor în timp şi spaţiu de pasiunile tale adevărate pe care trebuie să le aprinzi,să le consumi,să le laşi să te consume. Şi să faci asta în fiecare zi. Şi ştii ce ar mai trebui să faci? Să săruţi. Orice,oriunde,oricum,oricând. Ştii filmul/cartea "Eat,pray,love"?!

Eu îţi propun aici tot 3 paşi simpli spre fericire şi împlinire:
Read,smoke,kiss.
 Sărută în fiecare zi. Chiar dacă îţi săruţi mama,bunica,icoana,prietenul/prietena sau pisica. Trebuie să oferi ceva pentru a primi înapoi. Trebuie să-i oferi karmei ceva să fie pus în circulaţie. Dar asigură-te întotdeauna că eşti liber: că nimic şi nimeni,nici măcar tu însuţi, nu te constrânge.Ideea este să fii tu însuţi mereu,indiferent ce faci, să îţi păstrezi esenţa.

Însă acum observ că mai am doar o infinitate de secundă pentru a termina ceea ce aveam de spus. Dacă vei realiza acest ritual zilnic va părea puţin ciudat la început,dar va da roade.Tu îl poţi percepe acum fie ca pe un mod de viaţă cu care probabil eşti deja obişnuit, fie ca pe un 'Orgy Porgy',ritual ciudat şi mistic întocmai ca cel descris de Huxley in "Minunata lume noua". Eu deja dansez în cercuri pe un fundal sonor impregnat de Metallica. Dar tot am o ruptură în lanţ. M-am apucat de o carte care zăcea demult pe noptiera mea, "În căutarea timpului pierdut"...


'And when we walk down the street
The wind sings our name in rebel songs
And it's much too late when the fear is gone'

Recviem -situatia finala-

'The history bears the scars of our civil wars'




  "Guvernul anunta ca nu va mai admite nesupunerea cetatenilor manifestata in cadrul molimei albe de acum 4 ani."

Consecintele imediate ale starii de asediu din perioada amintita au fost: ascensiunea la putere a unui regim autoritar, modificari ale noii Constitutii, interzicerea practicarii cultelor religioase, infiintarea mai multor locuri de munca, cresterea coruptiei. Controlul mass-media se alfa la indemana puterii guvernamentale,propaganda si razboiul informational fiind in floare.
                                                                
                                                                     Aprilie 2018
Strazile pavate,curate si populate erau impodobite de felinare si stalpuri de care atarnau cu mandrie steaguri ale partidului conducator cu sloganul acestuia care era difuzat de televiziune la finalul difuzarii orcaror stiri locale si care trebuia memorat de fiecare cetatean ca insemn al patriotismului si al devotamentului fata de partidul ce a scapat localitatea de molima alba. Cetatenilor le era impus un program strict de ore la care accesul pe strada era permis (de la orele 6:30 ale diminetii pana la orele 20:00 ale serii). Televizoarele sau mijloace de comunicare in masa permiteau accesul cetatenilor strict la informatii locale, cele internationale fiind considerate de catre stat drept "aducatori de virusi anti-guvernamentali" sau "microbi ai dezinformarii maselor".Astfel,posibile conflicte ideologice erau diminuate,mentinand cetatenii sub siguranta pasivitatii in gandire. Sistemul educational suferise anumite modificari,statul garantand gratuitatea ciclului liceal pe parcursul tuturor celor 4 ani. Economia tarii era una stabila,nefiind atacata de cresteri excesive ale inflatiei sau ale somajului. Viata isi vedea cursul ei normal,monoton iar cetatenii pareau sa fie multumiti cu noua ordine a statului.

 Insa,in urma cu 2 luni un conflict izbucnise intr-un stat vecin. Imigrantii nu s-au sfiit sa nu se infiltreze intre cetatenii localitatii si sa raspandeasca zvonuri  considerate daunatoare din afara. In curand,multe secrete bine pazite ale statului fusesera descoperite,demonstratii si protestanti impanzisera strazile,luand astfel conducerea pe nepregatite. "Virusul negru a fost o minciuna!; "Reactia statului in fata molimei albe a fost un act ilegal!",strigau ei .Insa chiar si protestatarii nu erau pregatiti. Nu stiau contra cui duceau aceasta lupta. Cei care avusesera acces la aceste informatii "din afara" nu erau crezuti de marea majoritate a locuitorilor. Statul deja anuntase ca populatia ar trebui sa se astepte la boicotari sau dezinformare straina avand in vedere criza statelor vecine. Protestatarii devenisera cunoscuti drept "dusmani straini ai statului" sau drept "spioni infiltrati pentru a destabiliza statele vecine in vederea vreunei posibile aliante militare".  Conducatorul a presimtit insa izbucnirea razboiului civil si in localitatea sa. Protestatarii devenisera curand grupari teroriste straine,vinovate de situatia conflictuala actuala. "Se pare,dragi telespectatori,ca tot acestia au fost in spatele raspandirii virusului negru si tot ei,cei straini,virusi infiltrati in localitatea noastra, au instigat cetatenii la atrocitatile comise in timpul molimei albe",prezentau toate buletinele de stiri locale. 

"In prezent,inca nu avem certitudinea ca acest razboi de la granita a luat sfarsit. Stim doar ca numarul persoanelor disparute creste din zi in zi in cadrul statului nostru.Guvernul va interzice accesul imigrantilor in cadrul tarii pana la stabilizarea situatiei interne. Avem incredere ca aceasta situatie va fi rezolvata rezonabil,fara varsare de sange,fiind sustinuti in credinta noastra fata de stat si de crizele anterioare care si-au gasit tot pe cale diplomatica,o convenabila rezolvare."

Recviem -continuare-

                                                                                                           Iunie 2014

“Dragi compatrioti,datorita starii de asediu lansata in urma cu 72 de ore de la izbucnirea molimei albe,toate drumurile catre alte localitati vor fi restrictionate iar Guvernul va cere suspendarea actualei Constitutii. Nu trebuie sa va alarmati,aceasta este o decizie temporara si speram ca starea lucrurilor se va ameliora pe viitor.Ne incredem in spiritul civic al cetatenilor nostri care este inca adanc inradacinat in sufletele acestora, hranindu-se cu seva celor mai democratice concepte, care ii va conduce pe acestia spre indeplinirea  datoriei alegerii libere si universale prin vot la urmatorul referendum ce va avea loc peste X zile,etc.“

Noile alegeri ,asa cum se pot desprinde din anuntul realizat de presendintele localitatii in aceasta dimineata, le vor inlocui pe cele vechi,ale caror validitate,legitimitate si moralitate este discutabila. Molima alba,in acest context,reprezinta refuzul categoric al cetatenilor(in proportie de 77%) de a-si indeplini datoria civica de a alege prin vot un nou partid la conducere. Problema nu este ca oamenii nu au venit sa voteze ; ei pur si simplu au votat in alb,exprimandu-si astfel dreptul la libertatea de a nu alege. In acest context,statul a adoptat deja cateva metode represive asupra cetatenilor,amintind astfel starea de asediu anuntata si suspendarea Constitutiei pana cand cetatenii vor admite necesitatea guvernarii si a existentei unui stat de drept.

Cetatenii,izolati de conducere,s-au confruntat in zilele care au urmat cu situatii anormale intr-un stat modern : jafuri nepedepsite,violuri in plina strada,crime nejustificate,revolte si atentate succesive intre cei pro si anti Guvern si alte cruzimi ce sunt de prisos a fi impartasite. Sistemele legislative fiind si ele abolite,permiteau exercitarea in mod liber si voit a dreptului natural al fiecarui cetatean,fiind limitat doar de umbra propriei ratiuni. Unii,imbatati de libertatea de care dispuneau in perioada de izolare, au decis sa elimine influenta oricarei alte metode de manipulare ce le-ar putea prelua puterea : Biserica si religia. Ateismul devenise un cult de stat cu ritualuri si practici colective specifice, iar doctrina promovata o putem incadra in fraza : « Credințele sunt cele care despart oamenii. » In ciuda paradoxului ce va fi probabil sesizat in continuare, aceasta idee a fost preluata ad litteram,astfel incat cetatenii nu se mai incredeau unii in altii,vecini intre vecini ;toti petrecandu-si ziua in casa,de teama sa nu fie ucisi pe strada daca nu imparteau aceleasi idei . Desi dezbinati de catre ei insisi si aflati pe cont propriu,aceasta indoiala continua ii unea in starea de asediu si de neliniste care le arata acum o alta fatada a libertatii si a independentei fata de organele de conducere.

In ziua alegerilor noi promise de presedinte,familii intregi au iesit in zorii-zilei pe ascuns din case pentru a vota si pentru a restabili pacea si ordinea pe care acum o doreau. Caci acestia si-au dat seama ca omul in stare naturala se afla in razboi unul impotriva celuilalt caci nu mai este obligat sa respecte libertatea altuia si ca orice guvernare este mai buna decat nici una.

Recviem

"Panta rei" sau "Totul curge,nimic nu ramane neschimbat"-Heraclit

 Final:
 "Era de parcă nu s-ar fi trăit niciodată acolo. Și totuși câte nu se întâmplaseră! Și dragoste fusese, și femei care-și părăseau bărbații, și fete care se măritau, și bătăi la beție, și oaspeți care veneau, și pâine care se cocea... Și caravana cinematografică venea acolo și se duceau la film chiar și cei mai bătrâni."



        Martie,1935
 Era o liniste apusa si un fior in glasul vantului de nestrapuns ce domneau asupra satului. Strazile prafuite erau impanzite de caramizi rosiatice,dispuse una peste alta in semnul rezistentei ce doarea a fi aratata.Viata parea inerta. De fapt,acea viata murise in toate formele ei. Glasul animalelor din curti nu se mai auzea iar copii nu mai aveau curaj sa tipe de foame. Un miros pregnant de praf de pusca si putreziciune amprenta acum orice element care patrundea in zona de conflict. Casele oamenilor erau golite. Golite de pofta vietii,golite de libertate,golite de certitudinea zilei de maine,golite de orice speranta. Femeile si barbatii baricadau cu ce gaseau in casa usile si ferestrele propriilor locuinte. Copii si nou-nascutii plangeau in chip asurzitor,tradand viata existenta in case. In unele cazuri,ei erau omorati pentru securitatea familiei mai numeroase.Un fapt ciudat dar adevarat este ca instinctul de conservare a vietii ii fura omului ratiunea numai in situatiile disperate. Omul nu moare de foame,foamea il macina incet,incet,intunecandu-i ratiunea pana cand acesta va ajunge sa distruga oricare forma umana...Radiourile locale anuntasera in graba starea de urgenta: "Zona conflictului s-a concentrat in jurul localitatii,armata straina va trece printre noi. Recomandam evacuarea zonelor pentru siguranta familiilor. Vom trimite trupe in ajutor.Trenurile locale vor reintra in circulatie incepand cu orele..." Insa toata lumea stia ca nu era asa. Trenurile si toate caile ferate erau blocate in zona de cel putin 2 zile iar mancarea si aprovizionarile oamenilor se terminasera demult.  Nimeni nu venea sa ii ajute si ei stiau asta. Satul reprezenta zona folosita drept blocada a teritoriului tarii contra armatei inamice.Trupele inamice inaintau la granite. Blocada cazuse.Armata tarii se afla dincolo de sat. Satul ramanea o zona libera de trecere. Din vazduh se auzise o bubuitura asurzitoare si in zare se putea vedea acoperisul marii Biserici prabusindu-se la pamant precum un Hristos rastignit in numele patriei. Tancurile si obuzele anihilau orice urma de viata. Nimic nu iesea din zona,nimic nu supravietuia.
 In mai putin de 2 ore,casele cu ferestre sparte,oamenii ucisi,strazile imbibate in sange si aerul inecacios,greoi umpleau peisajul. Dupa mai multe zile de la izbucnirea conflictului,oameni din alte zone ale tarii erau chemati sa curete satul de resturi de nefiinta,sa reconstruiasca casele,sa tencuiasca peretii si sa curete strazile. Totul a fost musamalizat asa cum s-a ordonat de la sistemul de conducere. Nimic nu se intamplase acolo.


                     Martie,1997
 La televizor se anunta un reportaj special legat de comemorarea unei zile nemuritoare in istoria localitatii. Familiile,care mai de care,dupa posibilitati se stransesera in fata unui televizor si urmareau stirile locale:"Astazi,13 Martie 1997,se implinesc 62 de ani de la cumplita epidemie a virusului negru ce a depopulat o intreaga localitate. Se crede ca aceasta epidemie a prevestit intunecata soarta a tarii noastre ce a culminat cu cel mai sangeros razboi al anilor 40'." In acel moment din ecranul televizorului a inceput sa rasune o muzica solemna,imnul tarii. Oamenii priveau miscati scenele cumplite de dupa izbucnirea epidemiei negre precum si cele care aratau localitati intregi devastate de catre armata inamica.
  Cu totii se gandeau la atrocitatile comise de catre inamici,fiind multumiti in sinea lor ca statul acestora a fost destul de puternic sa treaca peste aceasta criza si sa se stabilizeze pana in forma actuala.
La finalul reportajului,sloganul partidului politic actual ramanea putin timp aninat pe ecran,apoi disparea usor-usor pe masura ce ecranul televizorului se innegrea la loc:
 „Cine controlează trecutul controlează viitorul.
  Cine controlează prezentul controlează trecutul
 Traiasca omenia!"

All we are is dust in the wind

Iti stabilesti scopuri clare,le atingi si primesti satisfactie in urma lor;apoi materializezi vise. Toate isi gasesc existenta uneori iar apoi aluneca din fata ta. Tu spui ca ele raman prinse in trecut,le numesti amintiri.
Amintirile sunt evocate uneori de constiinta. Dar dupa ce sunt capturate in uitare,unde dispar?

Fumul isi intesa usor panza,isi ridica usor la cer valurile in nefiinta si se pierdea precum gandurile fiecaruia. Nu ne mai gaseam cuvintele.

Undele de lumina rispite de becul din camera ta se retrageau tot mai mult intuneric si in cele din urma amuteau de tot. Te inecai in bezna.

Acordurile chitarii lui se departau tot mai mult de amintirile mele pana cand fundalul lor se retragea in vid. Ma pierdeam in mintea mea.

Este inevitabil,ar spune multi,cu totii ne indreptam spre o gaura neagra a existentei noastre.
Gandeste-te doar la ceea ce ar putea insemna prezenta ta pe lume in 100 de ani,spre exemplu. Nu spun nu,poate vei lasa in urma amprente care vor ramane in cultura umanitatii sau in viata altor oameni.

Dar acum priveste pe fereastra,deschide-ti mintea. Admira cerul seara de seara. Daca esti priceput,te vei stradui probabil sa reconstruiesti niste constelatii risipite pe bolta. Sau vei incerca pur si simplu sa intelegi miscarile constante ale picaturilor de lumina ale noptii. Indiferent de situatie, sunt sigura ca vom ramane cu totii coplesiti. Da,coplesiti de infinitatea intinsa languros deasupra noastra care ne infioara de atatea ori si ne face sa incercam potentialele sentimente ale unor particule infime si neimportante. In acel moment ne simtim poate mai impliniti ca oricand. In fiecare zi incercam sa realizam cate ceva important si intotdeauna dorim sa avem cat mai mult. E pacat totusi ca nu exista o limita si in dorintele fiintelor umane. Poate asta e doar misiunea religiilor orientale,care propun atingerea unei stari de contopire a sufletului cu infinitul si de eliberare a sufletului de dorintele pamantene. Dar eu totusi nu cred doar in asta.

De multe ori ne intrebam care este sensul vietii noastre,cine suntem noi,ce rol avem in Univers si cum putem exista agatati de un destin haotic,uneori. Ne contemplam retrospectiv existenta de multe ori,ceea ce inseamna ca inca ne folosim in mod util ratiunea. Fie ca vorbim de perspectiva sub specia aeternitatis,fie ca pur si simplu nu ne mai gasim rostul gandindu-ne la infinitatea lumii in care traim,avem capacitatea de a face acest lucru. Atunci cred eu ca ne simtim intr-adevar umani. Si exact aici apare si un paradox.  Pe cat de insignifianta ni se pare existenta noastra in acele momente,pe atat de mult acele momente de aduc eliberarea mult cautata de problemele de zi cu zi. Oricat de marete ar parea visele,problemele sau realizarile noastre,ele se inchina in fata unei infinitati desprinse de viata de zi cu zi. Sunt ingenuncheate de promisiunea unei cu totul alte lumi separata de existenta materiala. Insa,pe langa cat de mult discomfort psihologic produce,ea ne aduce o secunda de existenta spirituala infinita. In acel moment rupem o bucatica din neant cu puterea ratiunii. Nu ma pot gandi la altceva mai satisfacator decat intelegerea existentei chiar si pret de o secunda.

In final,nu putem spera la ceva mai mult decat dimensiunea ratiunii umane. Se pare ca ea nu a fost menita sa strapunga infinitatea.

Ingerii somnului

    Visam pentru a  ne descoperi pe noi insine caci visele reprezinta plasmuirea propriului nostru subconstient.

    Visele nu reprezinta fantasme ale noptii,ci ele ne ofera o punte catre eliberarea psihicului de angoase,dorinte sau ganduri refulate ce ne imprejmuiesc subconstientul. 

    Visam spre a ne indeplini dorintele refulate care nu si-au gasit implinirea in timpul zilei.

    Visele sunt pazitorii somnului fiecaruia.

    Visele ne ajuta sa ne constientizam problemele si sa gasim o cale catre rezolvarea lor in plan real.

     Visele lucreaza mereu pentru noi.

Misterul continut in formarea viselor si in spatele imaginilor aparent desprinse de realitate din timpul visului,au condus oamenii la dorinta de analizare mai atenta a acestor fenomene. Psihanaliza este stiinta ce se ocupa de descifrarea continutului viselor prin asociatii libere ale pacientului. Sigmund Freud este principalul fondator al acesteia iar teoria sa este folosita cu succes si in zilele noastre pentru a oferi oamenilor o mai buna intelegere a propriului sine.

 Daca intuiti totusi ceea ce urmeaza sa cititi sau daca ati studiat acest subiect,inseamna ca deja sunteti maestri in formarea armonioasa a propriului eu. Daca nu,atunci veti observa ca visele au o mare importanta pentru psihicul uman si merita sa le acordati atentia cuvenita.

Care sunt componentele unui vis?

 Orice vis are doua componente:continutul manifest si continutul latent al visului. Continutul manifest cuprinde visul in stare bruta. Mai exact,inlantuirea imaginilor sau a obiectelor bizare,fara o conexiune logica intre ele, care apare in timpul viselor. Continutul latent al visului reprezinta tocmai conexiunile imaginilor ori obiectelor ori fenomenelor aparute in timpul visului cu experinta noastra trecuta marcanta. Acesta cuprinde semnificatiile ce se ascund in spatele viselor,precum:dorinte refulate,ganduri obsesive,angoase,probleme nerezolvate din timpul zilei.

*Mic detaliu curios: Travaliul visului reprezinta transformarea continutului latent in continut manifest realizata in subconstientul nostru. Implica mai multe procedee prin care gandurile sau dorintele noastre sunt simbolizate in vis.

 Care sunt pasii catre descoperirea semnificatiilor viselor?

 1.Fragmentarea visului pe bucati si identificare elementelor sale:

•  Acest fapt implica rememorarea continutul manifest al visului dupa trezirea din somn. Se vor indentifica in general obiecte ale visului marcante:o persoana cunoscuta,o intamplare,o locatie.

*Fact: Nu putem visa ceva ce nu am perceput in mod real.

 

2.Crearea de asociatii libere fiecarui element al visului in parte:

•  Aici intervine experienta noastra anterioara si memoria. La inceput spuneam ca visele reprezinta dorinte,ganduri sau idei refulate care ne-au marcat eul in timpul zilei. Aceasta faza implica gasirea conexiunilor dintre un obiect al visului cu experienta noastra trecuta. Gasirea de  conexiuni se realizeaza prin metoda de asociere libera a ideilor noastre,mai exact prin insiruirea primelor ganduri legate de continutul manifest al visului.

3.Reducerea asociatiilor la anumite evenimente marcante din viata persoanei:

•  Implica selectarea asociatiilor care au o semnificatie pentru o persoana si pot explica de ce un anumit element a aparut in cadrul visului. 

4. Descoperirea dorintei sau aspiratiei refulate: 

•  In urma descoperirii semnificatiei din spatele obiectelor visului,putem vedea ca visul nostru este asociat unei idei. Visul poate reprezenta in acest caz fie o implinire a unei dorinte refulate,fie un mod ideal de rezolvare a unor probleme reale,fie o angoasa sau un afect ce necesita ameliorare. 

 Astfel,prin semnificatiile codate ale viselor,subconstientul incearca sa iti transmita mesaje pentru a rezolva conflictele interioare sau gandurile nepermise de care nu esti constient. Prin aducerea materialului inconstient furnizat de vise prin metoda psihanalizei,vei reusi sa iti identifici problemele interioare si astfel sa cauti o cale spre a le rezolva. Visele lucreaza pentru tine.

Joaca zarurile rolul lui Dumnezeu?

 Ora 2:35 dimineata.
                         Pe peretele din camera mea stau gravate versurile:

'Skin the sun

Fall asleep

Wish away

Soul is cheap

Lesson learned

Wish me luck

Sooth the burn

Wake me up'

 Nici nu as vrea sa ma uit la ceas. Stai,daca ma gandesc mai bine,as vrea ca timpul sa se opreasca. Dar numai pentru mine. Insa stiu ca o eternitate alaturi de gandurile mele m-ar dezintegra. La propriu. Mi s-a spus sa scriu si eu despre chestii mai pozitive. Mi s-a spus ca sunt iubita. Mi s-a spus ca nu ar trebui sa-mi pese. Mi s-a spus ca nu sunt ceea ce sunt. Mi s-a spus ca sunt ceea ce nu sunt. Pentru mine,toate reprezinta niste himere. Himere care imi vor invada mintea la ore mai sus mentionate si care nu se vor opri din strigat. Cuvintele nu au sens daca nu sunt interiorizate. Realitatea nu are sens daca nu este constientizata. Insa eu functionez conform principiului 'Question everything you know'. Nu ma incred in nimic desi cred in neincrederea mea. Se pare ca functionez si dupa principiile ateistilor. Daca ar fi sa ma intrebi pe mine vreodata despre lumea din jurul meu,ti-as raspunde ca ea nu exista. Ma intreb cum ar putea un produs al unei constiinte sa fie real,avand in vedere cat este el de subiectivizat. Realitatea ultima ne face farse tuturor. Asa precum hazardul ne poate convinge de existenta unui destin in toate. Ma intreb cum arat eu insami ca un produs al altei constiinte. Ma intreb daca eu nu sunt cumva si produsul propriei mele constiinte. Ti-as spune probabil, ca suntem cu totii atat de ipocriti incat pana si recunoasterea pacatului nostru ne poate condamna la sentinta. Ti-as mai spune ca libertatea fiecaruia nu este decat o forma de ignoranta voita. Ti-as  spune ca religia este o forma utila de a controla distrugerea. Insa eu iubesc hazardul,intunecimile sufletelor si pacatele constiente. Spune-mi si tu mie daca ai putea trai fara intelesuri si perceptii multiple. Lumea este un loc minunat doar pentru ca i se pot atribui mii de sensuri.

 Ora 2:35 dimineata.

 'Whisper things into my brain,assuring me that I'm insane.' Crede-ma,te-ai dezintegra si tu in fata unei realitati obiective iminente. Gandeste-te numai la faptul ca numai tu iti poti interioriza o stare de bine,fericire si chiar iubire. Numai tu poti sti tot ceea ce simti. Exteriorizate,sentimentele se pot rataci in atmosfera,pot atrage particule negative si pot fi interiorizate gresit de o alta constiinta. Isi pierd din realitatea lor,adica ele se pierd  de tine. Acum imi intelegi teama de realitate?!

Ora 2:39 dimineata.

 Timpul a intrat din nou in circuitul sau firesc. Sunt mai linistita. Insa cred ca un atom din mine a reusit totusi sa se rupa.